Stimate domnule doctor

Stimate domnule doctor Adrian Stanciu,
Pe uşa de la Terapie Intensivă de la Pediatrie 3, acolo unde am fost dusă marţi, 2 februarie 2016, cu fiica mea în vârstă de 6 săptămâni, scrie că pacienţii au următoarele drepturi:
„de a informa conducerea secţiei (medic şef, asistentă şef) şi/sau a spitalului despre nemulţumirile pe care le are privind îngrijirea medicală, cazarea, starea de curăţenie, alimentaţia, atitudinea personalului şi alte aspecte.”
Ei bine, domnule doctor, mă adresez dvs. cu câteva astfel de „informări”, plecând de la premisa că aparenţele înşală şi că de fapt sunteţi un om capabil de empatie şi că nu degeaba au ieşit în stradă 100 de părinţi să ceară păstrarea dvs. în funcţia de la a cărei înălţime priviţi către noi, mamele.
Nemulţumiri privind îngrijirea medicală …
– se referă la datul afectat din gene cu care m-au întâmpinat asistentele când am urcat la etajul dvs., plângând cu copilul în braţe, neştiind ce ne aşteaptă?
– sau poate la refuzul iniţial al asistentelor de a chema un medic care să efectueze o ecografie la inimă, în baza recomandării medicului care a dispus internarea?
– la permanenta ploconire tot în faţa galantelor asistente, pentru aspirarea mucozităţilor copilului astfel încât să nu se înece când respiră, doarme ori mănâncă?
– sau poate la nenorocita aia de branulă, schimbată de 3 ori de asistentele dvs., în urletele disperate ale copilului şi numai după ce aproape că am implorat să fie verificată din nou?
– îngrijirea asta medicală înseamnă tratamentul pe care l-aţi aplicat fiicei mele încă de la internare şi despre care abia a doua zi la prânz mi-ați confirmat în ce constă? Pentru că, nu-i aşa, o altă inscripţie MARE, CU LITERE ROŞII, spune că informaţiile despre tratament, diagnostic şi evoluţie se furnizează numai de către medicul curant, între orele 12:00-13:00. Şi ce dacă de marţi, ora 16:00, ora internării, până miercuri la ora 12:00 sunt DOAR 20 de ore? 20 de ore pline de o nesiguranţă groaznică şi de implorare a Divinităţii să nu îmi lase copilul să moară. Dvs. aveţi reguli şi nu le puteţi încălca!
Şi aşa trec la un alt punct din listă: atitudinea personalului medical. Toată viaţa am crezut într-un dicton: „lead by example„. Sunt sigură că ştiţi ce înseamnă. Aşa că îmi este greu să vă explic cât de disperată m-am simţit când, în intervalul orar în care ar fi trebuit să obţin informaţii despre starea fiicei mele, aţi binevoit să plecați cu rezidenţii la „prezentare”. În timp ce vă încuiaţi uşa de la birou şi spuneaţi feţei mele de câine „cerşetor” că vorbim mai târziu, eu nu m-am clintit de lângă uşă. Şi când aţi pornit grăbit spre ieşire, spre acea prezentare, cu siguranţă mult mai importantă decât o mamă cu ochii umflaţi de la plânsul din ultimele 20 de ore, am găsit puterea să vă întreb de ce nu putem face tratamentul acasă, că nu vreau să mai stăm în spital.

Nu aţi ascultat când am încercat să vă spun că singurul motiv pentru care ne-am internat a fost saturaţia joasă de oxigen din sângele fiicei mele, căci altfel, conform recomandării medicului din clinica aceluiaşi spital la care lucraţi, bronşiolita acută se poate trata acasă cu antibiotic. Ba mi-aţi spus că nu vă interesează ce spune alt coleg. Serios, domnule doctor? Medicul primar pediatru Florescu Ileana lucrează cumva la concurenţă? Sunteți în sistemul privat și eu nu știu? Atitudinea dvs. a fost lipsită total de profesionalism şi empatie pe durata scurtei noastre interacţiuni. Ce înseamnă profesionalism în umila părere a unei persoane care a stat în spital cu ocazia montării unei tije în picior şi a două cezariene? Exact ce aţi pus pe afişul acela: informaţii despre tratament, diagnostic şi evoluţie. Nu eu am scris afişul ăla, reprezentanţii spitalului l-au scris. Dvs. nu reprezentaţi spitalul? A trebuit să insist de trei ori ca să îmi confirmați diagnosticul – acelaşi cu cel pus de colega a cărei părere nu vă interesa şi tratamentul – despre care cu greu am reușit sa aflu în ce constă de la o asistentă, explicându-i în zorii zilei că fiica mea are doar 6 săptămâni şi nu ştiu la ce poate fi alergică, aşa că e normal să ştiu ce i se administrează. Cam aşa arată profesionalismul în ochii mei, domnule doctor: pacientul suferă de asta, i se administrează asta, faţă de când am început tratamentul, evoluţia este asta. Empatie – vă sună cunoscut?

Înţeleg că în meseria dvs. nu vă puteţi lăsa copleşit de emoţiile lucrurilor teribile pe care le vedeţi. Înţeleg că trebuie să vă păstraţi calmul în faţa părinţilor uneori isterici, mereu bine intenţionaţi. Înţeleg că aveţi mereu nevoie de afişarea unei detaşări care să vă permită luarea unor decizii salvatoare, lipsite de elementul „emoţie”.
Şi totuşi … Ştiţi ce înseamnă să vi se spună că trebuie să eliberaţi certificat de handicap fetiţei pe care v-aţi dorit-o atât de mult, având trei băieţi perfect sănătoşi acasă? Oare câtă suferinţă să fie în sufletul acelei mame cu care timp de două nopţi am împărţit Terapia Intensivă? Sau ce o fi în inima unei alte mămici cu băieţelul operat la inimă, inimă cât o ghindă, plină de fire şi furtunuri, mamă căreia dvs. i-ați fi spus că o să îi moară fiul cu siguranță? V-aţi privit vreodată copilul tuşind până când rămâne fără aer, istovit de efortul depus şi v-aţi rugat la căpătâiul lui la toţi Sfinţii să îl ajute să prindă dimineaţa? Eu asta am făcut timp de două nopţi. Pe un scaun, lipit de pătuţul ei, cu toate fibrele fiinţei mele gata să sprinteze către asistente la cel mai mic semn de probleme. Cu mâna pe burtica ei ca să mă asigur că o simt respirând şi urându-mă pentru cele 3 minute în care am moţăit. Am moţăit, nu dormit !!! În ţipetele de durere ale celorlalţi copii şi turele du-te-vino ale mamelor. Femei de nerecunoscut, care mănâncă pe apucate, rugând celelalte colege mămici să se uite şi la copilul lor cât înfulecă un sandviş cu ochii lipiţi de uşa de la Terapie. Femei care nu s-au mai spălat de zile întregi, făcându-şi „toaleta” cu şerveţele umede. Femei cu cearcăne adânci şi buze uscate de atâtea rugăciuni către Dumnezeu şi rugăminţi către asistente. Femei care au uitat ce e somnul, in cauza grijii. Femei care oricum nu ar avea unde să doarmă, căci pentru ele nu există cazare dedicată. Există un salon cu 3 paturi făcut, potrivit asistentelor, ca o favoare pentru acele mămici. Trei paturi pentru până la 6-7 mămici, câte pătuțuri de copii se pot afla în salonul durerii (Terapie Intensivă). Femei cărora plânsul pare să le fi săpat în obraz şanţuri adânci de suferinţă şi ai căror ochi par din altă lume: gri, fără viaţă. Nu cred că ştiţi. Şi nu doresc nici copiiilor, nepoţilor ori strănepoţilor dvs. să afle. Aşa că, deşi poate ştiţi la nivel teoretic ce înseamnă empatia, la nivel practic aţi picat acest examen.

Vorbeam despre „lead by example”? Ce exemplu să ia din nepăsarea dvs. personalul medical pe care îl conduceţi? De la asistente ciufute, ce umilesc orice mamă care are „tupeul” să întrebe ori să ceară ceva pentru copilul ei, continuând cu infirmierele care dau trezirea aprinzând luminile şi urlând şi continuând cu femeile de serviciu care ironizează violent orice mămică care trebuie să calce pe podeaua proaspăt ştearsă pentru a-și lua copilul în braţe pentru a-l linişti din plâns, aproape tot personalul pare să fi fost instruit sistematic într-un singur scop: acela de a batjocori mamele. De a le face să se simtă cele mai infame fiinţe din lume. Cele mai nevrednice, cele mai ticăloase.
Domnule doctor, în condiţiile în care dvs. mutaţi o mamă cu copil mic de la rezerva 719 pentru a caza acolo un cuplu cu un copil de circa 14 ani, pe picioarele lui, copil despre care pe holuri se spunea că vă este fin, ce pretenţii să am de la oamenii dvs? Atâta timp cât la Terapie Intensivă asistentele vin doar să administreze tratamentul şi nicidecum să verifice starea copiiilor, iar pe la rezerva menţionată s-au perindat în două zile peste 8 asistente şi trei doctori, în afara dvs., cum aş mai putea avea încredere că vă daţi silinţa în egală măsură pentru fiecare pacient? Să vorbim despre curăţenie? Nu mai am vlagă şi pentru asta … Despre alimentaţie? Nu a fost cazul, am adus mâncare de acasă.
Empatia în cazul dvs. s-a manifestat astfel: pe mine şi pe încă o mămică, amândouă la fel de insistente cu întrebările, cu plânsul şi cu turele la cabinetul asistentelor ne-aţi mutat. De la Terapie într-un salon. Starea de tăcere a continuat, ignorarea la fel. Până când a apărut medicul curant responabil de tratamentul copiiilor noştri. Medic pe care dvs. ni l-aţi repartizat. Pentru asta vă mulţumesc. Pentru că doamna doctor Anca-Dana Lupu a dat dovadă de ceea ce am avut cu disperare nevoie de când am intrat pe porţile spitalului „Marie Curie”: omenie. Nu exagerată ori forţată. O doamnă doctor căreia din toată inima i-am oferit un buchet de flori. Îi spusese colegei mele de salon că nu primeşte bani. Eu am simţit nevoia să îi mulţumesc pentru calitatea actului medical oferit fiicei mele. Recunoştinţă, nu condiţionarea actului medical.
Care sunt concluziile celor 3 nopţi şi 4 zile de spitalizare?

Că sistemul e făcut de oameni. Oameni ca dvs. Care poate uneori salvează vieţi datorită pregătirii profesionale, dar alteori le pierd pentru că îi ignoră şi umilesc pe cei care ar trebui să le fie aliaţii dintâi: părinţii. Că nimic nu mă poate face să iert aroganţa şi indiferenţa care pot pune în pericol viaţa copiiilor mei. Că nu voi mai călca, cu ajutor de la Dumnezeu, pragul niciunui spital de stat, chiar dacă pentru copiii mei va trebui să îmi vând un rinichi sau tot ce am prin casă pentru a-i trata la privat. Că pădurea cadrelor medicale şi auxiliare cu care am avut eu de-a face la spitalul Budimex este plină de uscături şi că printre ele se mai află rătăcit câte un copac verde, viu şi aducător de speranţă, asemeni medicului Anca-Dana Lupu.

Că în România fără bani, mori. Şi cu bani mori, însă şansele să fii lăsat să mori sunt mult mai mari când nu ai bani. Că acest articol este în egală măsură un protest şi un bandaj: protest contra unei anormalităţi în care suntem reduşi la condiţia de spectatori în faţa suferinţei copiiilor noştri şi un bandaj care sper să vindece tot ceea ce am simţit în acele zile şi mai ales nopţi, privindu-mi neputincioasă și neștiutoare copilul bolnav. Că unii oameni nu merită să fie numiţi oameni. Şi că aceia care dau dovadă de umanitate trebuie încurajaţi, căutaţi şi ajutaţi ca să poată atrage alţii la fel ca ei.

În încheiere domnule doctor Adrian Stanciu, vă doresc ca nimeni din cei la care ţineţi să nu ajungă în locul mamelor cu copii internaţi pe secţia dvs. Ar putea descoperi că nimic nu e mai valoros pe lume ca omenia.
Cu tristeţe, mama unei paciente de 6 săptămâni.