Un om cu întrebări

Confesiune de vară

Diminețile de vară, căci e aproape vara și calendaristic, au o forță imensă de a aduce lucruri din trecut în prezent. În urmă cu mulți ani, pe la 5 dimineața, mă trezeam și începeam să înjur 

în gând soarta nemiloasă care mă obliga să plec la … săpat cu bunicul:)

Înjuram pentru că la 16-17 ani, să traversez orașul cu sapa în mână, să petrec o zi în plin soare săpând la vie ori curățând, în genunchi, fiecare buruiană din mini-grădina de legume, era un chin. Pentru că în timpul ăsta, alți tineri s-ar fi bucurat de plimbări prin parc, de un suc la o terasă ori de o plimbare romantică pe malul uneia 

dintre bălțile locale:)

Înjuram pentru că mi se părea că doar săracii
trebuie să își sape singuri bucățile de pământ primite de la stat după Revoluție. 

Înjuram de teama că va trebui să suport, la întoarcere, 

rușinea de a mă întâlni cu vreo colegă de școală, 

care mă va vedea așa prăfuită și cu sapa în mâna,

suficient cât să fiu etichetată drept “țărancă”.

Înjuram pentru că simţeam că nu o să depășesc niciodată condiția aceea de om cu sapa în mână, temându-mă că nu voi reuși să scap niciodată din acel oraș de provincie.

Înjuram pentru că în acele dimineți de week-end, liniștea era întreruptă doar de sunetul scos de sapa care mușca din pământ, iar în acea liniște gândurile mele complicate, a căror voce reușeam să o păstrez de obicei la volum redus, începeau să strige, întrebându-mă care e rostul vieții mele, de unde vin, încotro mă îndrept, ce e mai important în viață și alte astfel de întrebări găsite prin paginile 5-35 ale cărții de filosofie de-a “douăşpea”:)

Aaaaah, ce simţ crud al umorului are adeseori viața…. Mă cuprinde nostalgia în diminețile de vară de acum când, fie că am o ciorbă pe foc, fie că scriu pentru vreun client de prin altă țară ori lucrez la alte lucruri – impuse ori alese – mă gândesc la trecut. La cei ce au fost, la cea care eram, la câte s-au întâmplat.

Uneori, mai cade câte o lacrimă de dorul bunicului. Alteori, mai vine câte o strângere de inimă adusă de regretul unor greșeli care au durut.  Dar cele triste nu durează.  Pentru că am mai crescut. Pentru că am cunoscut oameni, întâmplări și locuri care m-au ajutat să schimb felul în care văd viața. Pentru că în sfârșit, în loc să mă compar cu alții, cu așteptările pe care alții le au de la mine, în loc să mă vait pentru loviturile, problemele și dezamăgirile din ultimii ani, reușesc să mă concentrez pe altceva. Pe unde sunt versus de unde am plecat. Pe câte știu versus câte nu știam. Pe câte am împlinit versus ce șanse modeste am avut. Pe sentimentul că “the best is yet to come”, atât prin câte mai am eu de împlinit, cât și prin cât ajutor mai am de dat altora întru găsirea fericirii ori a drumului în viață. E de ajuns să intru în dormitoare, 

să îmi văd “Duraceii” dormind, pentru ca inima să îmi fie invadată 

de cea mai frumoasă paletă de simțiri din lume:)

Așadar,  ca în mai toate momentele vieții mele, un ochi plânge și un ochi zâmbește. Ochiul care plânge se înclină și mulțumește celor care m-au ajutat, fie cu vorba bună, fie cu parul:) să nu renunț. 

Să nu renunț să vreau să cunosc, să învăț, să trăiesc mai multe ori mai bine. 

Să nu renunț să caut să înțeleg ce mă face să fiu așa și nu altfel. 

Să nu renunț să cred în toate lucrurile care sunt importante pentru mine, oricât de demodate ori lipsite de sens ar fi pentru alții.

Ochiul care zâmbește o face pentru că știe că toate cele care vin și trec au darul de a mă apropia mai mult de înțelegerea rostului meu pe lume.

Ochiul care zâmbește o face pentru că se privește în propria oglindă cu acceptare și apreciere, nu cu furie ori dezamăgire față de propria persoană.

Ochiul care zâmbește o face cu recunoștință mai ales pentru șansa de a fi martora a două vieţi care zi de zi îşi trăiesc propriile experienţe, îşi învaţă propriile lecţii şi se bucură de propriile victorii.

Aaaah, dimineți de vara, cât de dragi îmi sunteți. Abia aștept să sosească mirosul de pepene verde, o aromă care îmi va aduce în fața ochilor coliba 

din paie unde petreceam nopțile 

cu ochii ațintiți spre stele, visând adeseori că pot fi una dintre ele:)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 27/05/2018 de în Chiar aşa şi etichetată , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: