Un om cu întrebări

Cea mai dulce

Ora 14:50. Linişte. Un moment de linişte. Nu ştiu cât va dura. Mă chinui să aduc lângă mine, cu piciorul, telecomanda, că nu mă pot târî pe fund până la ea:) Mi-e sete şi nu ajung la sticlă fără să cad peste fiu-meu cu tot cu fie-mea în braţe. Noaptea trecută? Am dormit iar în reprize de câte 10 minute, stând în fund. Nu credeam că la 35 ani unul dintre cele mai fierbinți visuri o să fie acela de a dormi jumătate de oră întinsă. Pe spate:) Fiu-meu dă din picioare şi ţipă ceva de pe la grădi, cred, că are legătură cu Bianca, o moţată după care tot suspină şi care nu prea îi dă atenţie. Gata cu liniştea. Strike two, fie-mea se chinuie. Colicii îi dau nişte arcuiri de burtică şi înroşiri ale feţei de zici că stă să facă un ou. Ştiu că o doare şi eu nu prea mai am cu ce să o ajut în afară de ce am făcut deja … Îmi simt pleoapele grele, de parcă sunt nicovale. Dar nu vreau să dorm. Vreau să scriu. Că între a sta cloşcă ori de veghe, între a repeta litere şi cifre pentru preşcolari ori a face un duş pe fugă şi un pic de ordine în casă, tot ca la raliu, ăsta este puţinul timp pe care îl mai am pentru … altceva.

Mă uit aşa la ei, Doamne, și nu îmi vine să cred că sunt ai mei. În adolescență credeam că toţi cei care devin părinţi au studiat înainte cum e treaba asta, că sunt adulţi cu „carte”, că sunt oameni gravi şi stăpâni pe ei. Habar n-aveam că sunt oameni ca … mine. Care oricât de mult ar citi, asculta, cunoaşte, tot nu sunt pe deplin pregătiţi. Există două mari „curente” de bocitoare care urlă că ele ştiu cel mai bine cum trebuie să stea treaba. Pe net, la coadă la poştă, în parc, la grădiniţă: pe de o parte sunt cele care spun că pentru copii trebuie să sacrifici tot şi pe de altă parte sunt cele care spun că sacrificându-te pe tine nu faci decât să asiguri calea spre nefericire şi lor şi ţie. Personal optez fără să vreau neapărat pentru un mix între cele două şi niciodată nu am lătrat sau forţat alte mame să îmi vadă punctul de vedere drept adevăr suprem. De ce? Pentru că până nu eşti tu în situaţia aia, nu ştii. Şi chiar de întâlneşti alte mame care au trecut prin ce treci tu, tot nu e la fel. Pentru că tu şi acele mame nu sunteţi aceeaşi persoană. Cu acelaşi temperament. Ori cu aceeaşi experienţă de viaţă. Ori cu temeri identice.

Pe mine încă mă bântuie cele trei înţepături pe care mi le-au făcut înainte de cezariană. Şi simt şi acum cât de tare am strâns mâna brancardierului cu trăsături arabe care m-a ţinut în poziţie fetală cât mi-a înfipt anestezistul acul în coloana vertebrală. Şi trebuie doar să mă concentrez un pic ca să am iar atacul de panică de a nu-mi simţi picioarele, când anestezia a început să îşi facă efectul. Şi judecând după asta da, pot spune că sunt în categoria ălora cu sacrificiul. Pentru că dacă nu ar fi fost vorba de două vieţi, carne din carnea mea, probabil că pentru nimeni şi nimic în lume nu m-aş fi supus unei astfel de terori şi încă de două ori. Da, da, ştiu că sunt multe alte femei care trec prin asta, bla, bla, bla. Mă doare undeva. Eu am proprii demoni şi sunt insistenţi rău de tot. Dincolo de ce mi se întâmplă mie fizic, emoţional şi Ferească Dumnezeu, psihic în perioada asta, ca şi în urmă cu aproape 5 ani, altceva este mai greu de îndurat: întrebările. Oare am făcut bine că i-am dat şi ceai, nu e prea micuță? Oare a înţeles că nu trebuie să fie folosit de colegi pe post de rezervă la joacă? Sigur nu l-am rănit că am ridicat tonul la el? Ce fel de mamă sunt eu? De ce nu pot fi mai blândă cu el? Şi altele, mai … deprimante: oare am să trăiesc să îmi văd copiii mari? Oare vor şti să fie fericiţi? Ce s-ar alege de mine dacă i-aş pierde? I-am pregătit suficient pentru ce va urma? De ce ne naştem doar ca să murim? Să pierdem tot ce iubim?
Depresie post-natală? Nu. Eu mereu mi-am pus întrebări. Şi am pus întrebări. De ce credeţi că se numeşte blogul aşa?:) Aşa că da, corect ar fi să spun că renunţi la o parte din lucrurile pe care le făceai ori care îţi plăceau înainte, pentru copiii tăi. Nu te sacrifici pe tine, că nu eşti ofrandă adusă zeilor de triburi din vechime. Ori faci eforturi dincolo de puterea ta omenească. Ori înveţi lucruri pe care nu credeai că ai să le înveţi vreodată. Eu cred că odată cu copiii te reinventezi. Ei te învaţă lucruri despre care habar n-aveai: despre tine, despre lume. Şi mai există şi tabăra care spune că nu, în continuare lucrurile trebuie să fie cum erau înainte de copii. Partea asta o îmbrăţişez parţial. Sunt lucruri pe care le poţi păstra la fel – să ai grijă de tine, să fugi câte o tură la aer şi altele. Însă multe altele se suspendă temporar sau definitiv.
Sunt momente în care aş da mult pentru o gură de whiskey. Sau pentru o noapte de somn, neîntreruptă:) Însă acum nu pot face asta. O să vină iar vremea … viciilor:) Acum, însă, ei sunt pe primul loc. Şi uneori mă gândesc la viaţa de dinainte de a avea copii. Mi se pare că e vorba despre altcineva. O altă Oana. Nu mai bună, nu mai liberă, doar … alta. Copiii nu îmi definesc viaţa. Ori pe mine.

Dar sunt parte din mine, aşa cum îmi sunt inima ori plămânii. Am momente în care îmi vine să urlu ori în care plâng: de epuizare, de lipsă de somn ori de răbdare, de nervi, de temeri pentru viitor. Dar mă uit la ei şi mă gândesc la nou-născutul de 400 de grame pe care l-am văzut într-un episod din „Anatomia lui Grey”. Sau la Mirela, colegă de salon care a născut la 27 de săptămâni în loc de 40 şi în fiecare zi venea plânsă toată de la reanimare unde îşi privea neputincioasă fetiţa ce ducea singură lupta pentru viaţă.

Căci în final despre asta este vorba: despre viaţă. Despre cum o trăim, despre alegerile care ne-o definesc, despre regretele pe care nu trebuie să le avem. Dar mai ales despre viaţa pe care alegem, conştient sau mai puţin pregătiţi, să o dăm unui drob de om. Că ne sacrificăm sau că ne continuăm viaţa ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat este decizia fiecărei femei ori a fiecărei familii. Şi nimeni nu are dreptul să dicteze aşa-zisele adevăruri absolute după care părinţii ar trebui etichetaţi.

În lumea pe care o văd eu, părinţii îşi doresc şi îşi iubesc copiii, pe cei născuţi şi pe cei nenăscuţi, deopotrivă. În lumea în care trăiesc eu, părinţii sunt cei mai buni părinţi pe care acei copii i-ar putea avea. În lumea în care mi-am adus eu copiii, fiecare copil este dat familiei sale ca un dar.

Şi dacă lumea asta există pentru mine, cu siguranţă ea există şi pentru ceilalţi. Bucuraţi-vă de copiii voştri, căci sunt cea mai dulce frumuseţe a vieţii!

Anunțuri

2 comentarii la “Cea mai dulce

  1. Andi V.
    25/01/2016

    Frumos echilibru ai tu, Oana. Atingi o suma de probleme si cred ca avem aceleasi idei:
    – e dificil sa cresti copii dar, ca orice lucru greu, cand reusim sa iesim la liman, satisfactia este multiplicata. Copiii sunt un miracol – la fel ca si tie mi-au schimbat perceptia asupra lumii… pentru prima oara nu m-am mai simtit singur. Imi amintesc ca la un moment data o invidiam pe mama lui Gabriel pentru ca, daca la barbat „e copilul tau” e doar o informatie care atinge logica, constienta, la femei e ceva organic, ceva intim.
    – unii se blocheaza in imensitatea acestei intreprinderi. Eu am fost unul din aceia si fosta sotie m-a convins sa devin tata spunandu-mi: „Pentru copil nu exista niciodata un timp potrivit – trebuie s-o faci ca atunci cand te arunci de la trambulina: nu privi apa, arunca-te cu credinta ca totul va fi bine si vei iesi la suprafata.
    – Am sesizat dilema oricarui copil si al oricarui parinte – „parintii sunt dumnezeu?”. Imi amintesc inca de increderea netarmurita pe care fiul meu o avea in mine: imi aducea o jucarie facuta flenduri si imi spunea inocent „Daddy, fix it, please!”. In ochii lui eram atotputernic. Cat sunt mici, e un lucru bun sa mentinem aceasta aparenta, de „oameni mari” care stiu orice. Cand cresc insa, dupa 9-10 ani, daca o mentinem, va genera multa confuzie „Daca e Dumnezeu, de ce ma cearta aici, de ce nu stie aia sau ailalta? De ce?”. Am preferat sa-mi dezmembrez imaginea de zeu – uneori gresesc, dar sansa mea de a gresi e mult mai mica decat a ta.
    Aici imi amintesc despre momentul cand, la 9 ani, i-a spus lui maica-sa cu tupeu „Eu sunt mai inteligenta ca tine!”. Ea a ras si i-a spus „Poate, dar eu am 40 de ani de experienta asupra ta – si experienta bate inteligenta!” :)))
    Bravo – e un text care-mi place.

    Apreciază

    • oanasimaicum
      26/01/2016

      Multumesc pentru comentariu, Andi. Nici eu nu joc rolul zeului, nu mi-a fost niciodata greu ori rusine sa ii spun lui Alex ca nu stiu un anume lucru, dar ca o sa aflu. M-a intrebat odata: „tu stii tot, nu-i asa, mami?” si i-am raspuns ca nu, nu stiu tot. Stiu tot despre el, insa nu tot ce ma intreaba. Supra-analiza de care sufar imi poate face rau si in zona rolului de mama, insa prefer sa ma doara capul de atatea intrebari decat sa risc sa omit ceva ori sa persist in ceva si sa le fac rau copiiilor. Imi reprosez multe – una ar fi ca nu sunt un parinte echilibrat, asa cum de exemplu mi se pare ca esti tu. Insa nu sunt o persoana echilibrata in niciun plan, nu cred ca o sa imi iasa nici aici … Am invatat ca nu pot trai cu un sentiment de vinovatie pentru ceva ce am gresit, atata timp cat pot indrepta acel lucru. Imi doresc cel mai mult pentru copiii mei sanatate si fericire. Ca toata lumea, desigur. Insa fericire inseamna sa faca ceea ce ii pasioneaza cu adevarat in viata si sa nu se multumeasca sa fie obisnuiti, daca pot fi extraordinari. Probabil ca pare un cliseu ceea ce spun, ca toti parintii care viseaza cai verzi pe pereti pentru copiii lor:) Treaba mea nu este sa ii fac sa imi implineasca visele pe care eu le-am ratat ori sa faca nu stiu ce cariere, doar pentru ca pare banoasa. Treaba mea e sa ii sprijin sa fie realisti si pasionati de viata, de tot ceea ce ii inconjoara. Sper ca voi avea intelepciunea asta si in plan practic daca, intr-o zi, fiu-meu ar veni sa imi spuna ca se face lautar:) Le voi povesti cate ceva despre viata mea, despre ce a fost greu si ce nu, le voi spune cum as face eu si ii voi lasa sa decida. Asa e planul, cel putin:) In fiecare zi gresesc, reflectez, ma invinovatesc si gasesc resurse de a o lua de la capat. Si bine zis, experienta bate inteligenta:)

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 22/01/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: