Un om cu întrebări

Timpul nu vindecă nimic

Cine a spus că timpul vindecă tot, a fost, în umila mea părere, un tâmpit.

Unul care nu şi-a topit niciodată sufletul într-o dragoste atât de mare şi de primejdioasă, încât a crezut că nu şi-l va mai găsi nici într-o eternitate.

Unul care nu a ştiut ce înseamnă să simţi că fiecare lacrimă 

ţi se scurge din ochi cu greutatea unui munte, ameninţând să îţi smulgă, în cădere, 

şi cele câteva firicele de speranţă pe care le mai aveai.

Cineva care n-a trecut de la iubire la ură în mai puţin de o lună, o zi sau un ceas. Cine a spus că timpul vindecă tot, nu a socotit toate milioanele de secunde care îţi trebuie ca să te vindeci după o suferinţă, 

în care, culmea, timpul nu se opreşte în loc (deşi uneori aşa ţi se pare), 

ci îţi cere eforturi supra-omeneşti pentru lucruri altădată banale: să te trezeşti, să te dai jos din pat, 

să zâmbeşti, să asculţi, să mergi la serviciu, să fii “prezent” în viaţa ta şi a celorlalţi. 
Nimeni nu îţi dă, în preajma maturităţii, un manual în care să ţi se spună cum să supravieţuieşti unui dezastru interior. Dezastru personal, şi nu cărţi standardizate de psihologie sau discuţii generale în care toată lumea 

îşi dă cu părerea despre cum ar trebui să te simţi şi să te porți tu, doar pentru că şi “lumea” aceea a trecut printr-o suferinţă la un moment dat. Este incredibil cât timp ia unora dintre suflete să iasă 

din carapace şi să deschidă uşa zăvorâtă a sinelui.

Este extraordinar cât de mult suntem capabili să ne speriem singuri, încât să nu mai primim, nici măcar cu “bună ziua” pe aceea pe care am iubit-o cu o patimă desăvârşită în urmă cu ceva vreme.

Este uimitor cum intră în funcţiune gardul de 5 metri, construit din proprie iniţiativă, ori de câte ori încearcă un străin (adică cineva care nu ne- a văzut şi în momentele de slăbiciune, şi în cele de împlinire deplină) să se apropie ori să ne cunoască. 
Toate procesele de conştiinţă, toată “dacă”-urile din lume, toate regretele, toată dorinţa de a ne întoarce în timp preţ de o clipă, toate momentele de furie oarbă ori de deznădejde, nu trec pentru că le vindecă timpul. 
Uneori, vocile acestor “demoni” scad în intensitate pe măsură ce ne găsim ancore, mai mici sau mai mari, de care să ne agăţăm ca să supravieţuim încă o secundă, o oră sau o zi 

în ceea ce numim “viaţă de după”. 
Alteori, reuşim, încetul cu încetul, să ne închidem demonii într-un sertar, undeva în spatele minţii, de unde nu ne ameninţă să iasă decât în condiţii extreme: 

când ne uscăm de dor, când ceva ne aminteşte de el sau de ea, 

când o clipă de relaxare ne slăbeşte vigilenţa de a ne asigura că le ţinem încuiate, dar mai ales, în clipele negre. 

Clipele negre sunt acelea în care realizăm cu o durere sfâşietoare că fericirea aceea nu se va mai întoarce niciodată şi nici nu va mai fi posibilă cu altcineva.

Clipele negre sunt cele în care dorim să fugim din propria viaţă, 

să ne mutăm la mii de kilometri distanţă ori să ne schimbăm 

numele ca să uităm cine am fost şi de ce am iubit.

Clipele negre sunt cele asupra cărora Măria Sa, Timpul, nu are nicio putere. Ele sunt pe atât de relative pe cât le facem noi, oamenii: pot dura cât o fracţiune de secundă sau cât o eternitate. 

Aşa că nu, timpul nu vindecă nimic. Oamenii se vindecă singuri. Cei mai încrâncenaţi dintre ei ştiu că nimeni şi nimic nu ajută. Ei se cunosc suficient de bine pentru a nu aştepta nimic de la nimeni: nici compasiune, nici încurajări, nici iubiri de tămăduire.

Timpul nu vindecă nimic. E doar o unitate de măsură inventată de oameni pentru a şti când îşi dau startul marii goane după trăire, eşecuri, 

împlinire şi mai ales, după iubire
Cei care supravieţuiesc clipelor negre fără să îşi sune, vorba unui cântec, 

marile iubiri la unu şi un sfert dimineaţa, sunt cei care 

îşi construiesc singuri realitatea vieţii de după.

Nu doar în iubire, ci în toate, au învăţat că nu contează 

cât de trântit la pământ ai fost ieri, eşti azi sau vei fi mâine, ci contează 

de câte ori te poţi ridica şi merge tot înainte (cum zicea “Rocky”:). 

Cei care găsesc într-o zi puterea să nu se mai înfurie, să blesteme şi să conjure 

tot Universul din cauza suferinţei cauzate de iubirea cea mare, 

sunt cei care au învăţat, pe propria piele, că timpul nu vindecă nimic.

El este acolo doar ca un „memento” al condiţiei fragile a omului care iubeşte complet, ca o rolă de film gata să se deruleze până la clipele de fericire divină, ca un baston în care oamenii se sprijină când obosesc 

să mai fugă de proprii demoni.

Timpul nu vindecă nimic.

Doar ne păcăleşte că o face, dându-ne puterea să ne vindecăm singuri. 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 31/10/2017 de în Chiar aşa şi etichetată , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: