Un om cu întrebări

5 ani. Și 3 luni.

5 ani. Şi 3 luni. “Cu de toate”.
Primul meu cozonac, terminat pe la 3 dimineaţa, filmându-l pe el în scăunel, râzând cu gura până la urechi când suflam într-o pungă.
Zombie am devenit în două rânduri: o tură când mi s-a părut că aud colicii spunându-mi să îl duc înapoi la spital, că ei nu renunţă:)
Şi a doua când am înjurat de toţi morţii, urlând, un dobitoc de vecin. Care îmi bătea în perete la 2 dimineaţa pentru că el plângea într-una, că aşa e când ies dinţii.
5 ani.
Prima dată l-am văzut preţ de 4 secunde, că în a cincea vomitam în punga din dreapta mea. Rahi-anestezia combinată cu frica naşte monştrii în capul femeii deja nebune:)
Cea mai lungă repriză a mea de plâns: din Vitan în Pipera, când l-am lăsat la o grădiniţă privată, la 2 ani. Avea să îmi povestească mai târziu câte a pătimit în perioada aceea.
5 ani.
Cu momente în care mi-am vrut libertatea înapoi, preţ de câteva secunde. Libertatea aia în care o altă viaţă nu depinde, literalmente, de mine. Şi în care puteam dansa până la 3 dimineaţa în discotecă, fără să mă tem că 3 ore mai târziu cineva îmi va da trezirea cu japca:)
Cu 5 secunde în care mi s-a oprit respiraţia, când mama mi-a spus la telefon că a dat cu capul de calorifer, că nu îi curge sânge, dar că are o ditamai vânătaia în frunte. Vânătaie care avea să ne “coste”două drumuri în iad: unul la Budimex, celălalt la “Spitalul 9”, că aşa zice legea în cazul loviturilor la cap.
5 ani.
Cu săptămâni în care a face o baie a fost răsfăţul suprem, căci în jumătatea aia de oră sigur i se întâmplau toate relele care îl făceau să plângă din toți rărunchii.
Cu ore în care mă apuc de zece lucruri odată, doar ca să am puţin timp doar pentru el.
5 ani.
În care mi-am făcut curat. În tot ce credeam că este mai important. În care am învăţat că în fiecare zi o pot lua de la capăt.
Cu poze pentru clipele vesele şi cu amintiri gravate în inimă pentru momentele triste.
5 ani.
Cu nopţi în care adorm reproşându-mi că iar l-am repezit degeaba. Ori în care mă rog să nu se mai lase manipulat la grădiniţă, în special de fete, ca să nu mai sufere.
Cu îndelungi ore de întrebări şi spaime: oare cum îi va fi viaţa? Dacă pățește ceva? Cum pot eu să îl apăr de rele fără să îl “castrez”?
5 ani.

Cu seri în care am urât că stau la birou până târziu în noapte, în loc să adorm cu el.
Cu ziua în care mi s-a sfâșiat inima când am înțeles că până a doua zi cartofii prăjiți sunt singura mâncare din casă.
5 ani. 
Cu minute în care îmi doresc să fie mai ascultător, ca ceilalți copii, ori să respecte regulile.
Cu zile în care țip la el, ca la un om mare. Și în care stau supărată pe el, ca să reflecteze la ce i-am spus că nu a fost bine.
În clipele alea sunt o idioată, de ce îmi compar copilul cu alții, când tocmai eu cred atât de mult în unicitatea fiecărui individ?
În zilele alea las ce e mai urât pe dinăuntrul meu să îl chinuie, de parcă nu știu foarte bine că înțelege, dar refuză orice îi este impus orbește.
5 ani.
De când mă simt altfel. Ca un om care a primit un  cadou și nu ştie încă să îl preţuiască în totalitate.
3 luni.
De la o operaţie unde am vrut să strig: “opriţi-vă, m-am răzgândit, lăsaţi-mă să mă dau jos şi să plec acasă”:)
De la primul gând: ce mică e!
3 luni.
De la cel mai mare coşmar: teama pentru carne din carnea ta, pe un pat de spital.
De când mă minunez de orice gest.
3 luni.
De când fiecare râgâit e iar o victorie, căci după el durerea ei încetează.
De când fiecare zâmbet îmi aşază pe inimă o dulce fericire, în reprize de câteva secunde, ori de câte ori apare.
3 luni.
Cu mirarea că e, cu minunea că o am.
Cu zile ce trec într-o secundă şi nu îmi sunt suficiente pentru tot ce aș vrea să îi povestesc.
3 luni.
În care mă ocărăsc că nu le las dracului mai moale cu celelalte: gătit, spălat, călcat, chinuindu-mă să le păstrez pe toate în echilibru.
În care fiecare dimineaţă e un nou început. Pentru ea şi pentru mine.
3 luni.
De când mă întreb cum de mi s-a mai dat o şansă.
3 luni.
De griji, spaime, insomnii, supra-analize.
De contemplare, de reverie, de beatitudine, de fericire.
Știu că sunt atât de mulți oameni pe lumea asta care iau lucrurile ca atare atunci când devin părinți. Fără să facă din asta o grozăvie.
Dar eu, ei bine eu, de fiecare dată când mă uit la copiii mei, simt că cineva acolo sus mă iubește:)
5 ANI. Atât împlineşte Alex mâine.
3 LUNI. Atât împlineşte Sofia, luni.
Mulţumesc, viaţă, că mi i-ai dat!
Anunțuri

4 comentarii la “5 ani. Și 3 luni.

  1. mariusoliviu
    27/03/2016

    Oana, tu nu ești „doar” un om cu întrebări 🙂 Vezi, ai și multe răspunsuri, care mai de care mai surprinzătoare!

    Apreciază

  2. opantazi
    27/03/2016

    La multi ani! Sa-ti traiasca, sa fie sanatosi si norocosi, si sa te bucuri de ei! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 26/03/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: