Un om cu întrebări

Despre îmbătrânire

Recunosc, sunt frântă de oboseală. Zile de foc, de griji, de planuri, de “şmotru”. Spălam aseară vasele după o cină în familie, format “lărgit” şi mi-au trecut prin faţa ochilor teancurile de farfurii şi mai ales de pahare pe care 

le spălam în creierii dimineţii, 

după vreun chef ţinut în căminul studenţesc. 
Şi mi-au încolţit în minte câteva întrebări: 

când îmbătrânim? 

când are loc frângerea spiritului,

a personalităţii şi a esenţei noastre? 
Când refuzăm să ne mai trezim în toiul nopţii 

ca să lucrăm în linişte, până dimineaţă, la visul cel mare, 

găsit abia după 20-30 de ani de căutări pe acest Pământ? 

Când decidem să nu îi facem curte celei de care suntem îndrăgostiţi încă din facultate pentru că, ştim noi sigur, n-avem nicio şansă? 

Când ne lăsăm atât de prinşi în auto-suficienţă încât nici prin cap nu ne mai trece să deprindem ceva nou, doar de dragul exersării capacităţii de a învăţa? 
Când alegem o închipuită siguranţă a unui loc de muncă în care involuăm, 

în loc să ne căutăm un alt loc în care putem străluci? 
Când decidem că în viaţă trebuie să călătoreşti comod, chiar lipsindu-te de experienţe, oameni sau privelişti neasemuite, pe care le-ai obţine dacă ai trage din greu pentru ele? 
Când lăsăm grija zilei de mâine să ne paralizeze, în loc de a avea curajul să riscăm pe propriile idei ori visuri, începând ceva pe cont propriu? 
Când ne îmbătăm în auto-compătimire pentru tot ce n-am avut ori nu ni s-a oferit pe tavă? 
Când ne găsim mereu scuze pentru a ne transforma în oameni “comuni”, renunţând la șansa de a fi extra-ordinari? 
Când alegem să nu ne mai susţinem crezurile pentru oricum nu contează, pentru că oricum nimănui nu îi pasă, pentru că oricum nimeni nu merită efortul nostru? 
Când ne îngropăm toată dragostea pentru o iubire fulgerătoare de toamnă pentru că ne e frică să fim văzuţi dezgoliţi 

de toată duritatea învelişului exterior? 

Când ne complacem în amânarea pe termen nedefinit a visurilor pe care le-am avut în urmă cu 30 de ani, cu 10 ani sau poate cu o lună? 
Când nu mai mergem la un chef pentru că suntem bătrâni şi ne-am simţi penibil dansând “Thriller”? 
Când ni se sfâşie inima între bucuria de a ne vedea copiii pe drumul lor şi tristețea că nu mai suntem cei mai importanţi în viaţa lor? 
Când ajungem să ne cenzurăm fiecare zâmbet, fiecare gest exuberant pentru că trebuie să ne supunem rigorilor unui mediu de lucru asemănător unui mormânt? 
Când ne ucidem pasiunea, exaltarea, entuziasmul, determinarea de a muşca din plin din toate câte ni se întâmplă – bune sau rele? 
Când nu ne mai pasă de ce se întâmplă cu ceilalţi? 
Când nu ne mai pasă de ce se întâmplă cu noi? 
Multe întrebări, într-adevăr … dar cred că fiecare om care a îmbătrânit, care şi-a lăsat spiritul să fie frânt, a simțit secunda în care a PERMIS să i se întâmple aceste două nenorociri. 

Căci în afară de sau alături de moarte, ce poate fi mai cumplit decât să te pierzi pe tine şi să trăieşti aşa, fără propria-ţi esenţă, cât timp îţi mai este dat în viaţa aceasta? 
Poate că a fost o mare tragedie cea care ți-a frânt spiritul, voinţa, determinarea. Sau poate un gest ori un cuvânt banal au făcut fiecare fibră a fiinţei tale să spună: “assez!”

Eu nu cred în renunţare. În îmbătrânire

În frângerea, îmblânzirea, modelarea,

topirea spiritului până la confundarea cu o masă de roboţei predictibili, 

uşor de stăpânit ori de manipulat, 

lipsiţi de strălucire emoțională,

de sclipire sufletească ori de dragoste de viaţă. 

Adevărat, respectăm normele 

care ne împiedică să ne transformăm în animale sălbatice. 

Însă de aici şi până la a cere ca în singura viaţă pe care o avem să fim toţi supuşi, toți la fel, cu gurile închise şi inimile cătrănite, e cale lungă. 
Aşa că refuz. Refuz să îmbătrânesc. Să renunţ. Să îmi las spiritul (în)frânt. 

Continui să caut, din 100 de oameni, pe cei doi cărora le voi fi aproape în momentele importante – bune sau grele. Și fac asta în ciuda riscului ca ceilalţi 98 să mă dea cu capul de pereţi ori să îmi smulgă inima din piept cu răceala, tăcerea ori cruzimea lor. 

Oricât de greşit, de extenuant, riscant, naiv ori de-a dreptul nebunesc ar părea modul ăsta de a trăi, este unul pe care mi-l asum. Nu de alta, dar am fost şi de cealaltă parte a baricadei: am fost tăcută, obedientă, uniformă … Şi ştii ceva? M-a durut fiecare secundă. Şi am rătăcit aşa ani buni, încercând să îmi dau seama ce (mi) se întâmplă. Şi mai ales, unde sunt.

Iar acum, când înțeleg că sunt probabil dincolo de jumătatea timpului pe care îl mai am de trăit, cum mi-aş putea permite “luxul” de a îmbătrâni? Cum aş putea să fac cadou, pe o tavă de argint, spiritul pe care mi-a luat atâţia ani să îl găsesc? 
Nu, nu, asta nu e pentru mine. 
Aşa că te invit să te gândeşti bine şi când îţi priveşti 

chipul în oglindă, fie el cu riduri sau fără,

cu cearcăne sau fără, cu lacrimi sau fără, cu zâmbete sau fără, să te întrebi: 

când am îmbătrânit? de ce am îmbătrânit?

când şi cum am permis să mi se frângă spiritul?

adică tot ceea ce reprezint pentru mine şi poate pentru alţii de lângă mine? 
Nu te îngrijora dacă nu îţi poţi răspunde 

la aceste întrebări. Simplul fapt că te întrebi 

înseamnă începutul a ceva care te va schimba pe “dinlăuntru” mai mult decât îţi poţi imagina. 
Aşadar, rogu-te, să nu îmbătrânești:)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 16/10/2017 de în Chiar aşa şi etichetată , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: