Un om cu întrebări

Inimi elastice I

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)

Se opri în faţa blocului şi încercă să îşi domolească răsuflarea. Cu mâna tremurândă, trase fermoarul genţii şi timp de câteva secunde răvăşi tot ce avea înăuntrul ei, în căutarea unui şerveţel cu care să îşi şteargă picurii de sudoare ce îi îngheţau fruntea. Vru să se ascundă într-un colţ şi să îşi aprindă o ţigară, dar i se părea că ar fi fost în văzul lumii şi, în plus, se temea că o să îşi piardă de tot curajul dacă ar lăsa iarăşi gândurile să o sperie, cât timp s-ar fi răcorit cu rotocoalele alburii de fum. 
Se trezi din starea aceea de îngheţ când ieşi cineva din bloc şi avu suficient timp să prindă uşa ca să intre. Păşi spre lift, apăsă butonul şi se puse pe aşteptat. Nu ştia cum să îşi amuţească iureşul de gânduri ce se aruncau asupra bietului ei curaj cu o cruzime de nestăvilit. 
Oglinda crăpată a liftului îşi croia apele ca în jurul unei tăieturi în obraz, râzându-şi parcă de toţi cei care aveau să îşi reflecte chipul în ea, urâţit ca în „Crăiasa zăpezii” a lui Andersen. 
Apăsă pe butonul 8 şi încercă să se aranjeze puţin: îţi netezi un fir răzleţ din breton, îşi şterse un pic anticearcănul ce acum i se părea prea evident, îşi îndreptă umerii şi îşi potrivi agenda între mâini ca să aducă a şcolăriţă ce intră cuminte în sala de clasă. 
Rememoră timp de câteva secunde ce urma să facă şi simţi că un hău imens i se deschide în cap şi o senzaţie intensă de vomă îi învăluie stomacul. 
„Nu pot renunţa acum. Trebuie să pot. Azi e primul pas, după ce îl fac, totul va fi mai uşor, totul va merge conform planului”. 
Prin faţa ochilor îi trecu imaginea unei lame lungi de cuţit, adânc înfipte în burta nemernicului spre care se îndrepta. Surâse amar amintindu-şi că pentru o clipă voise să îşi ia un cuţit în geantă și cu el să îl spintece de îndată ce i-ar fi deschis uşa. 
Renunţase însă, o dată pentru că simţea că nici măcar ura aceea neostoită nu i-ar fi dat suficientă nebunie cât să facă acest gest şi apoi pentru că nu intenţiona să îşi petreacă restul zilelor după gratii, dându-i astfel nemernicului satisfacţia de a-i fi nenorocit şi restul de viață. 
Liftul se opri la etajul 8. Deschise uşa încet şi ajunse în holul aflat în semiîntuneric. Un miros familiar îi plesni nările. Un amestec ciudat de oţet, clor şi petale de trandafiri îşi croi drum spre creierul ei şi de acolo îi trezi amintiri încuiate cu forţa ca pentru eternitate, prin repetate exerciţii de uitare. Nu îi venea să creadă că trecuseră 15 ani de când fusese întâia oară în acest bloc din Drumul Taberei. 15 ani de când fugise de acasă, de când rătăcise ca o cerşetoare rămasă la mila celorlalţi, ca o amărâtă fără un loc unde să mănânce, să doarmă ori să se spele. 15 ani de când crezuse în bunătatea oamenilor. Şi cât de credulă fusese … Cât de mult o costase să descopere monştrii din oameni. Monştrii care mint, înşală, trădează, violează şi poartă pe chip rânjete de imensă satisfacţie de fiecare dată când reuşesc să prindă încă un suflet în pânza lor de păianjeni. 
Îşi şterse umbra de lacrimă de sub gene şi încercă să îşi mute gândul spre ce avea de făcut acum. Trebuia să găsească în ea forţa să joace cel mai greu rol din toate: rolul disimulării până la confundarea cu personajul interpretat. Nu ştia cum avea să reacţioneze când îl va vedea şi se temea că toate precauţiile ei – exerciţiile de respiraţie în timp ce îi privea pozele găsite pe internet, teleportarea minţii în “happy place” când ar simţi că presiunea nervoasă îi sfărâmă voinţa, repetiţiile din faţa oglinzii, când îşi analiza şi cel mai fin rid, cea mai subtilă grimasă, pentru a le ţine sub control în momentele critice – ei bine, se temea că toate astea nu vor servi la nimic în clipa în care se va afla faţă în faţă cu el.

“Trebuie să pot, trebuie să pot, nemernicul va plăti pentru tot ce a făcut”. Își dădu “play” în minte la “Hey, you” de la “Pink Floyd” şi se îndreptă spre apartamentul 195. Sună la uşă scurt şi ferm. Nimic. Sună din nou. Simţea că obrajii îi luaseră foc şi se gândi că probabil ochii îi par tăciuni aprinşi. Inspiră adânc şi sună a treia oară. Uşa se deschise greoi şi în faţă îi apăru un om la vreo 50-55 de ani, cu o faţă buhăită, cu un păr grizonant ce flanca o chelie plină, împăunat de o burtă cu greu cuprinsă de un maiou alb.   

– Da, ce doriţi? întrebă omul înfăşurat într-un halat descheiat, cu nasturi maronii. 
Simţi că toată apa din corp se evaporase şi în ciuda uscăciunii din gât reuşi să bâiguie: 
– Bună ziua, am venit pentru anunţ. Înţeleg că aveţi o cameră de închiriat. 
– Nu ştiu despre ce este vorba, cred că aţi greşit adresa, îi spuse bărbatul cu o voce îmbâcsită parcă de la prea multe ţigări, în timp ce o măsura atent din cap până în picioare. 
– Am găsit un anunţ pe internet, despre închirierea unei camere. Nu este aici Intrarea Drumul Taberei 106? Blocul este B3, scara este 2, ca în anunţ, uitaţi. 
Bărbatul se apropie de ea şi se uită la coala pe care era printat anunţul. Simţindu-i aproape mirosul acela cunoscut de transpiraţie şi after shave, era aproape sigură că o să leşine şi tot planul ei, toată pregătirea, totul va fi în zadar. Îşi urlă în gând că trebuie să îndure, trebuie. 
– Domnişoară, aici este blocul B 3, scara 2, însă nu este Intrarea Drumul Taberei, ci Drumul Taberei simplu. De aici greşeala dumneavoastră … 
– Îmi cer scuze, se pare că am fost îndrumată greşit de doamna de la casa de bilete RATB, mi-a spus că aici este Intrarea Drumul Taberei … Ce mă fac acum? suspină ea cu durere, sprijinindu-şi fruntea în palma stângă. Începu să respire din ce în ce mai sacadat, ca şi cum un atac de panică ar fi cuprins-o şi părând că în câteva secunde se va prăbuşi. 
– Domnişoară, liniştiţi-vă, uitaţi, puteţi intra, vă ofer un pahar de apă, staţi un pic până vă reveniţi şi apoi vedem ce e de făcut. 
– Îmi cer scuze, nu ştiu ce am, doar că aici era ultima mea speranţă. Vă rog să mă scuzaţi, am să plec. 
– Nu, staţi puţin, nu vă pot lăsa să plecaţi aşa, intraţi, vă rog. Staţi o clipă, vă reveniţi şi apoi puteţi merge. 
Se uită bănuitoare spre el, iar bărbatul, simţindu-i neîncrederea, îi întinse cordial mâna şi îi spuse: 
– Mă numesc Marius. Va rog intraţi, nu vi se va întâmpla nimic. 
– Eu sunt Miruna, spuse ea şi intră. 
În urma ei, uşa se încuie automat. Zgomotul încuietorii făcu un ecou ca venit din străfundul Iadului şi îi păru la fel de rece ca “fiarele” de la examenul Papa Nicolau.

Se uită în spatele ei şi recunoscu încuietoarea din urmă cu 15 ani, pe care în zadar încercase să o deschidă în noaptea în care vrusese să scape, după ce în zadar îi ameninţase că se va arunca pe geamul de la baie, dacă îndrăznesc să se atingă de ea. 
Şi aşa începe totul”, îşi spuse în gând, urmându-l pe Marius spre bucătărie.

Miruna se aşeză pe băncuţa care înconjura masa acoperită cu

o muşama înflorată. O trecu un fior când greutatea corpului ei 

luă contact cu lemnul băncuţei, acelaşi pe care petrecuse atâtea dimineţi 

bând ceai de tei şi simţindu–se cea mai deznădăjduită fiinţă din Univers. Minute în şir se pierdea atunci într-un gol imens, 

în care până şi întrebările din minte îi amuţeau. 

Îşi revenea apoi ca trezită dintr-o transă, sleită de puteri ca după o luptă cu un animal sălbatic sau ca după o săptămână istovitoare de studiu fără pauză. 
Marius îi întrerupse depănarea de amintiri ce ameninţa să îi paralizeze simţurile şi o întrebă dacă vrea un ceai, o cafea sau un pahar de apă. 
– Un ceai de tei, dacă nu e deranjul prea mare. 
Cumva simţea că trebuie să învingă focul prin foc şi se gândi 

că doar dând pe gât ceaiul cu un gust atât de cunoscut, 

îşi va picura în vene curajul de care avea nevoie pentru a face faţă 

amintirilor și pentru a-și urma planul.
În cele câteva minute în care Marius se aplecă spre dulap să ia ibricul şi îi pregăti în tăcere ceaiul, îl studie de la distanţă. 
Era mai gras, mai chel şi parcă o idee mai scund. 
Degetele i se înnegriseră şi mai mult de la tutunul pe care îl pufăia cu o plăcere sadică, „fix în ciuda cancerului de plămâni de care o să mor”, cum spunea el în urmă cu cincisprezece ani. 
„Arată hidos, ca un pitic neterminat”, se gândi Miruna.

„Cum de i-am dat voie fiinţei ăsteia să aibă atâta putere asupra mea? Cum de nu m-am gândit o clipă, înainte de a-i intra în casă, că va profita de slăbiciunea mea în cel mai josnic mod cu putinţă? Cum de i-am permis să îmi ţină mintea, încrederea și speranţa, captive atâta timp în suferinţă şi în încercări de auto-distrugere? Cum poate un bărbat matur să se „urce” pe o adolescentă de 15 ani şi să o forţeze de parcă ar fi o prostituată vândută traficanților de carne vie?”

„Poftiţi, domnişoară, vă puneţi dumneavoastră cât zahăr doriţi, 

dacă doriţi, îi spuse Marius şi se aşeză pe latura opusă a băncuţei.

Acum spuneţi–mi ce vi s-a întâmplat. 

– Sunteţi sigur că nu vă deranjez? 
– Vă ascult, din moment ce v-am invitat în casă. Vă rog, îi spuse Marius, așezându-și mâinile pe masă și așteptând ca musafira lui să îi dezvăluie evenimentele care o aduseseră, ca pe o mană cerească în „bârlogul” lui.

– Ei bine, începu Miruna, eu tocmai am luat examenul de licenţă la „Politehnică”. Am venit la facultate acum 4 ani cu eforturi financiare imense din partea părinţilor mei, amândoi oameni simpli,  care şi-au tăbăcit palmele ca să îmi plătească cazarea, mâncarea 

şi cărţile. Acum un an s-au stins amândoi, într-un accident.

Erau cu un vecin în maşină şi a intrat în ei o dubă condusă de un şofer beat … care a scăpat bine-mersi pentru că este cumnatul şefului Poliţiei Judeţene. Atunci, pe lângă durerea că s-au dus, am rămas şi cu groaza că voi pierde 3 ani de facultate din cauză că nu mai aveam cu ce să mă întreţin în Bucureşti.

Fraţi, surori nu am, o soră a murit la naştere.

Bunicii s-au dus demult. Fraţii şi surorile părinţilor fie au murit, fie sunt la muncă în străinătate şi de când au plecat, au uitat de tot şi toate din România. Acum un an m-am trezit că trebuie să iau din casă mobila şi electrocasnicele, pentru că ai mei stăteau cu chirie şi proprietarul casei a spus că trebuie să câştige bani, aşa că va închiria casa altcuiva. 

Vă daţi seama că nici vorbă de vreun leuţ lăsat de ai mei …

De un an de zile, singură, fără nimeni în afară de câteva prietene 

din cămin, am făcut tot ce-am putut ca să pot continua anul la facultate: tehnoredactare, băgat marfă la raft prin supermarket, 

am vândut produse „Avon”, tot ce mi-a permis programul de la şcoală,

unul extrem de riguros, unde fără prezenţă la seminarii şi laboratoare, nu treci. Am reuşit, cu chiu cu vai, am dat licenţa, am luat-o. Din joburile astea am reuşit şi să pun deoparte ceva bani, pentru că ştiam că va trebui să eliberez camera de cămin – pe lângă faptul că am terminat facultatea, nu mai am voie să rămân acolo din cauza unei altercaţii cu noul administrator de cămin. Mă rog, asta e altă poveste şi deja 

v-am răpit destul timp cu flecăreala mea. Îmi cer scuze, nici nu ştiu de ce vă povestesc toate astea … Probabil aveţi treabă, iar eu nu mă mai opresc din văicărit. (Dădu să se ridice) 
– Nu, pentru nimic în lume nu vă las să plecaţi acum, nu până nu îmi povestiţi până lacapăt. 
– Sunteţi sigur? 
– Vă rog, insist. 
– Păi, cum spuneam, am strâns ceva bani şi am început să caut anunţuri pe internet cu camere de închiriat. Nu îmi pot permite să închiriez ceva singură, iar multe dintre colegele mele, fiind din provincie, au plecat acasă să se bucure de vară şi vor vedea în toamnă unde se vor caza, dacă îşi vor continua studiile la masterat. Am căutat, am mers la mai multe vizionări, însă fie condiţiile erau jalnice, fie proprietarii, nepotriviţi, fie cei mai mulţi mi-au cerut chiria în avans pe 3 luni, bani pe care nu am de unde să îi dau. Am dat peste anunţul pe care vi l-am arătat, am stabilit vizionare pentru astăzi, însă imediar după ce am vorbit cu doamna respectivă la telefon, mi s-a impus să îmi iau lucrurile din cămin, altfel îmi vor fi aruncate toate în stradă sau mai rău, la gunoi. Când am sunat-o pe acea doamnă să o întreb dacă de astăzi aş putea să îmi aduc şi bagajul, 

dacă ne înţelegem în privinţa şederii, mi-a intrat un mesaj care îmi spune că numărul nu mai există. Am sunat de zeci de ori, cu acelaşi rezultat. Am venit aici crezând că mă voi înţelege cu dumneai, dacă îi voi explica situaţia faţă în faţă şi astfel mă va lăsa să îmi aduc bagajul la dânsa încă de astăzi. Înţelegeţi acum de ce am avut acel moment de slăbiciune şi am spus că aici era ultima mea speranţă? … 
Miruna îşi cuprinse faţa în palme şi începu să plângă încetişor. 
– Domnişoară, liniştiţi–vă, vă rog, îi spuse Marius, încercând să o consoleze. Să vedem, să ne gândim, poate găsim împreună o soluţie. 
– Nu prea mai găsesc soluţii şi vedeţi dumneavoastră, chiar dacă nu am mare lucru în bagajul din cămin, sunt acolo şi câteva lucruri de la ai mei, fără vreo valoare financiară, însă cu una sentimentală imensă. De aceea sunt disperată … îmi şi văd lucrurile aruncate la tomberoanele din faţa căminului … 
– Spuneţi–mi, cât vă cerea chirie doamna 

cu care trebuia să vă întâlniţi astăzi?

Ce condiţii oferea? 
– Dânsa mi-a spus că pentru o cameră a mea, acces la baie şi la bucătărie oricând am nevoie, mă costă 250 RON pe lună numai chiria. La preţul ăsta se adăuga întreţinerea, dânsa mi-a spus la telefon că iarna înseamnă cam 60 de RON pe lună şi să contribui la lumină şi cablu TV, dacă mă uit la televizor. Internet nu are, dar dacă mă angajez să îl plătesc eu, poate cere să i se instaleze. Cam astea au fost informaţiile pe care le-am obţinut la telefon, acum nu ştiu ce ar fi fost dacă ne-am fi întâlnit faţă în faţă. Cel mai important pentru mine este că nu cerea chiria anticipat pe 3 luni, ci doar pentru luna de când mă mutam efectiv. Ori acum sub nicio formă nu pot găsi până după-amiază o ofertă la fel şi bagajul va ajunge în stradă … 
Marius se ridică de pe scaun şi merse spre chiuvetă unde îşi umplu un pahar cu apă. Miruna rămase cu privirea pironită într-un punct imaginar de pe frigiderul încărcat cu magneţi decorativi. 
Marius se întoarse spre musafira lui, o măsură din creştet până în picioare 

şi după o secundă în care un gând păru să îi înflorească 

un zâmbet în colţul gurii, o întrebă: 
– Spuneaţi mai devreme că sunteţi singură. Nu aveţi, ştiu eu, un iubit, un tânăr care să vă ajute? 
– Nu, domnule, nu am, îi răspunse Miruna înfingându-şi ochii de un negru fără străfund în privirea lui Marius. 
– Am avut, ne-am despărţit acum 3 săptămâni, când a decis să îşi urmeze părinţii în State, după ce îşi ia licenţa.

Miruna începu să îl măsoare pe Marius de jos în sus, când fu sigură că acesta o vede. Când îi întâlni iar privirea, tresări, prefăcându-se ruşinată pentru că fusese surprinsă. Avu însă timp să îi arunce o privire sălbatică, aşa cum numai fecioarele preschimbate în femei ştiu să ofere. 
– Domnişoară, spuse Marius după ce îşi reveni din surpriza acelei priviri, aş putea să vă primesc eu. Cel puţin până vă găsiţi în altă parte. 
– Cum, dumneavoastră? Dar soţia, copiii dumneavoastră, ce vor spune când se vor trezi cu mine la uşă fără să fi discutat cu ei înainte?

– Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, îi răspunse Marius. Sunt divorţat de mulţi ani şi copii nu am. Am doar câţiva prieteni care vin din când în când la un pahar şi la un joc de poker. 
Miruna îşi coborî privirea în pământ, rememorând chipurile câtorva dintre „prietenii” lui Marius: nişte animale deghizate în funcționari mediocri ori în familişti „respectabili”. Din ceaţa amintirilor, înfăţişarea unuia dintre ei, pe nume Mihai, o făcu să îşi scuture umerii ca la vederea unei stafii. 
– Dar dacă hotărâţi să acceptaţi propunerea mea, continuă Marius pe acelaşi ton părintesc, pot să îi rog să vină doar când nu sunteţi dumneavoastră la mine. 
– Nu este nevoie, domnule Marius, eu voi fi musafir aici şi nu trebuie să vă schimbaţi obiceiurile din cauza mea. De altfel, mi-ar face plăcere să îi cunosc pe prietenii dumneavoastră, mai ales dacă sunt la fel de cumsecade, îi spuse Miruna, cu ochii pe grimasa de mulțumire schiţată de Marius. 
– Atunci, dacă sunteţi de acord,  haideţi să vă arăt camera în care veţi locui. Vă aduceţi bagajul astăzi, parcă aşa aţi spus, că trebuie să eliberaţi camera de cămin, adevărat? 
– Exact. Plec de aici, merg să reglez totul în cămin şi revin pe seară. Definitiv, sublinie Miruna, citind în ochii lui Marius licărul acela de sălbăticie bolnavă pe care îl cunoscuse în urmă cu 15 ani. 
– Pe aici e dormitorul, spuse Marius şi ieşi din bucătărie. 
Miruna îl urmă cu inima gata să îi sară din piept.

“Oare cât mai rezist fără îi dau în cap cu ce nimeresc?” se întrebă ea. Numără în gând până la zece şi îşi spuse că nu mai e mult din această primă întâlnire. 
Marius deschise o uşă verde care scârţăi din toate încheieturile şi în faţa ochilor Mirunei se dezvălui acelaşi decor din timpul primei ei şederi aici: pereţi văruiţi într-un bleu nedefinit, în care izbise până când din pumni îi şiroise sângele, perdeaua „de Paşcani” cu care îşi ştersese lacrimile pe care nu le lăsa să îi atingă buzele, ca o rezistență împotriva frângerii spiritului ei, fereastra mică străjuită de o plasă antică de ţânţari, prin care privea furnicarul de oameni de jos, furnicar de care ajunsese să îi fie teamă. Toate erau aşezate la fel: şifonierul cu balamale stricate la uşa din stânga, noptiera cu veioza ce răspândea o lumină suficient de placută cât să adoarmă uneori citind și îngrozitor de dureroasă când Marius îi poruncea să o lase aprinsă, în timpul vizitelor în dormitorul ei. 
Însă niciunul dintre aceste obiecte nu îi provocau o spaimă vecină cu leşinul.

Ci patul.

Patul acela rece, monstruos, cu tăblie de fier, care se izbea surd de perete, în acelaşi ritm cu penetrările lui Marius. Patul acela din care scosese lenjeriile îmbâcsite şi le băgase la spălat la începutul primei ei şederi în acest dormitor. Patul în care zăcuse mai multe zile, fără voinţă de a mai trăi, scuturată de frisoane ori de ură împotriva propriei fiinţe. 
Patul în care orbecăise asemeni unui moroi, prins între lumea celor vii şi a celor care deşi se cred morţi, se trezesc iar şi iar cu șuvoi de viaţă curgându-le prin vene. 
Miruna îşi şterse rapid broboanele de sudoare rece de pe frunte şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Marius un pic nedumerit de durata scurtă a vizionării dormitorului. 
– E totul în regulă, domnişoară? 
– Da, mulţumesc, dormitorul arată grozav, doar că trebuie să ajung în cămin înainte să îmi fie scoase lucrurile în stradă. Merg să rezolv totul şi revin. 
– Îmi lăsaţi un număr de telefon, în caz că trebuie să plec de acasă până reveniţi, ca să nu mă aşteptaţi cu bagajul la uşă? 
– Sigur că da, îmi daţi un pix şi o foaie să vi-l notez? 
Miruna notă numărul de telefon, îşi luă „la revedere” de la Marius, asigurându-l că revine pe seară şi ieşi. 
Ajunse la lift şi se sprijini de ușa acestuia, simţind că se va prăbuşi. Capul îi vâjâia, o senzaţie de vomă ameninţa să îi umple gura şi inima părea că îi sparge pieptul. 
„Am reuşit. Am făcut primul pas” îşi spuse ca pentru sine. După câteva minute apăsă pe butonul care chema liftul. Intră şi se sperie de arătarea din oglindă: lacrimile pe care nu le simţise îi întinseseră rimelul pe toată faţa şi acum arăta ca o sperietoare. Se şterse repede cu câteva şerveţele umede şi ieşi din scara blocului. Aerul tare îi potoli senzaţia de vomă şi numără încet în gând până când inima începu să bată mai ușor. 
Merse pe jos destul de mult, ca să fie sigură că Marius nu o poate vedea când se urcă într-un taxi. Spuse şoferului adresa, scoase telefonul „de rezervă” şi apelă primul număr din agendă . 
– Gata, s-a făcut, spuse Miruna cu voce emoţionată. Da, a crezut tot, de astăzi mă mut la el. Nu, nu am leşinat, deşi nu mai aveam mult. Îţi povestesc când ne vedem, la locul ştiut. Ajung într-o jumătate de oră. De data asta l-am prins, Cati, nu are cum să ne scape. Nu mai plânge, fii curajoasă. Ne trebuie multă tărie de acum încolo. Vei vedea, totul va ieşi conform planului. Te îmbrăţişez!

Miruna coborî din taxi şi se îndreptă spre pub-ul unde o aştepta Cati.

Cati, pe care o cunoscuse în urmă cu 3 ani la cabinetul unde amândouă făceau psihoterapie. Cati, minunea cu ochi verzi căreia îi luase 4 săptămâni până să intre în vorbă cu vecina ei de aşteptare pe holul cabinetului. Cati, fata timidă care o invitase pe Miruna într-o seară la o ceaşcă de vorbă, după şedinţa de psihoterapie. Cati, femeia rămasă captivă în adolescenţă, 

care începuse să îi spună din senin, puţin câte puţin, povestea care o adusese la terapie. 
Timp de un an şi jumătate Miruna ascultase fragment cu fragment teribila experienţă prin care trecuse Cati. La 14 ani fugise din Chitila, unde „acasă” însemna bătăi repetate aplicate de tatăl vitreg, 

bătăi pe care mama nepăsătoare le atribuia obrăzniciei propriei fiice, nerecunoscătoare pentru banii de mâncare şi de achitat facturile, pe care îi aducea în casă bărbatul cu care îşi împărţea viaţa. 

Aşa că biata copilă fugise la Bucureşti luând cu ea doar o geantă cu haine și câteva sute de lei strânşi în puşculiţa dăruită de bunica ce se stinsese cu puţin timp înainte de fuga ei. Avusese grijă să îşi ia la ea și buletinul – primul ei buletin – şi actele care arătau că a absolvit 8 clase. Asta pentru că visul ei  se înscrie la liceul pedagogic, pentru a deveni educatoare.

I se părea că nu există ceva mai nobil decât să te ocupi de educarea copiiilor mici, nişte vlăstare ce nu au cunoscut încă teama de bătăi, ura pentru cel care îi bate sau gânduri negre de a pune capăt unei vieţi de chin. 
Ajunsă în Bucureşti, Cati se plimbă zile întregi cu mijloacele de transport în comun, iar nopţile şi le petrecu în locuri ferite de ochii lumii şi de ceilalţi oameni ai străzii, unde mai mult stătea de veghe decât dormea. Abia când se mijea de ziuă reuşea să pună geană pe geană, căci teama i se topea sub lumina mereu aducătoare de speranţă a soarelui. Folosea toaleta din Gara de Nord ori de prin staţiile de metrou ca să se schimbe de haine şi să se spele pe față, mâini şi la subraţ, totul pe furiş, când nu era nimeni în preajmă. Mânca merdenele, mere ieftine luate din piaţă şi câteodată sărăţele la pungă din supermarket. 
După câteva astfel de zile, într-o după amiază, o prinse o ploaie torenţială într-o staţie RATB fără adăpost. Când opri în staţie troleibuzul 69, era udă din cap până în picioare. Şoferul troleibuzului deschise uşa 

compartimentului de unde conducea şi îi făcu semn să urce. Cati 

s-a uitat neîncrezătoare spre bărbatul care o îndemna să se apropie

şi văzând că este un tânăr cu zâmbet larg, hotărî că e mai sigur înăuntru decât în ploaia care mai–mai îi udase şi toate hainele din geanta pe care o ţinea strâns la piept. 

Aşa îl cunoscu Cati pe Antonio – Toni, cum îi plăcea să i se spună.

Toni avea 25 de ani şi se făcuse şofer de troleibuz pentru că asta îşi dorise în copilărie. Până la finalul zilei, 

Cati şi Toni vorbiră despre câte-n Lună şi în stele 

şi Cati începuse să aibă încredere în el.

De la inocenţa celor 14 ani ai ei, vedea în ochii lui Toni o bunătate sinceră, lucru care îi lipsise atât de mult în locul căruia îi spunea “acasă”. 

Se făcu 11:30 noaptea şi Toni duse troleibuzul la depoul Valea Argeşului, moment în care o întrebă pe Cati dacă în drumul lui spre casă, cu maşina, poate să o lase la ea acasă. Privirea încurcată a fetei şi bâiguielile despre “acasă” îi ridicară tânărului câteva semne de întrebare şi cu multă răbdare şi blândeţe, după jumătate de oră de discuţii cu puştoaica din faţa lui, 

reuşi să o convingă să meargă la el acasă, 

în loc să îşi caute iar adăpost sub cerul liber.

Cati îi povestea Mirunei ce simţise atunci când păşise în garsoniera confort III în care locuia Toni cu chirie: spaima că i s-ar putea întâmpla lucruri îngrozitoare, dar şi speranța că omul de care se apropiase în timpul orelor petrecute împreună, nu ar fi putut să îi facă vreun rău. La acestea se adăuga şi dorinţa de a dormi cu adevărat, fără teama că în orice moment cineva s-ar putea năpusti asupra ei rănind-o sau chiar luându-i viaţa. 

Aşa că intră în casa lui Toni cu încrederea că totul va fi bine.

În seara aceea, Toni se purtase ca un frate mai mare: împărţise mâncarea lui cu ea, o lăsase să facă duş în baia cât o cutie de chibrituri, dormise pe jos şi îi cedase locul lui pe canapea. Cati adormi târziu, după ce mai sporovăi cu Toni ceva vreme, dar la 4:30 când sună alarma de la ceasul gazdei sale se trezi atât de odihnită, de parcă dormise 3 nopţi neîntrerupte. Toni îi propusese să o ia cu el „pe traseu” din nou şi, din moment ce nu avea altceva mai bun de făcut, acceptă bucuroasă. Zilele şi nopţile care urmară avură acelaşi ritm: dimineaţa la lucru cu Toni, după amiaza cu treburi prin oraş cu Toni, noaptea pe canapeaua lui Toni. Într–una dintre discuţiile lor, Toni o întrebă de Cati, aşa, în treacăt, dacă s-a iubit cu vreun băiat. Cati îşi amintea că îşi plecase ochii atunci şi îi răspunsese că nu, înţelegând la ce se referea Toni. 
– Din clipa aceea mi s-a părut că ceva s-a schimbat, îi povestea ea Mirunei, cu chipul umbrit de o durere venită parcă din altă lume.

– Mă rodea o nelinişte amestecată cu teamă, ca şi cum lovisem cu un băţ un cuib de viespi şi din acea clipă era doar o chestiune de timp până când insectele întărâtate aveau să îşi arate sălbăticia, ieşind la atac. Nu ştiu ce gând a luat naştere în mintea lui Toni când i-am spus că sunt virgină. Poate ceva animalic, pe care nu ştia că îl are, s-a trezit în el în secunda în care i-am mărturisit că nu fusesem a niciunui bărbat. Nu ştiu să explic, dar simţeam că ceva s-a schimbat, ireversibil, şi am început de atunci să îi urmăresc mai îndeaproape gesturile, vorbele, privirile. Poate că există undeva în străfundul fiecăruia dintre noi o voce care ne îndeamnă să fim cu băgare de seama, atunci când ne paşte o primejdie

– Într–una din zile, continuă Cati amestecând cu beţişorul de plastic îngheţata cu fistic din faţa ei, la capăt de linie, la Toni a venit un bărbat şi l-a chemat să stea de vorbă. Îl ţin bine minte: statură măruntă, păr grizonant şi unsuros, ochelari de vedere cu rame prea mici pentru faţa cu mandibule proeminente, aer poruncitor şi îngâmfat. 
S-au îndepărtat de troleibuz împreună şi l-am văzut pe acel necunoscut cum gesticula ameninţător către Toni, arătând din când în când cu privirea spre locul în care aşteptam puţin speriată întoarcerea binefăcătorului meu. 
După vreo 15-20 de minute, Toni s-a întors în troleibuz, roşu la faţă, şi mi-a spus doar atât: 
– Astăzi e ultima noastră zi împreună. De mâine nu mai pot fi văzut cu tine. 
Am vrut să îl întreb ce s-a întâmplat, să îl rog să nu mă abandoneze, să îi strig că suntem prieteni şi că nu poate să se poarte ca şi cum nu m-ar fi cunoscut. 
Dar faţa lui părea golită de orice urmă de emoţie, ca şi cum dintr–odată o mască de ghips ar fi luat locul strălucirii sincere a ochilor, arcuirii vesele a sprâncenelor şi căldurii văratice a zâmbetului. 
– Ziua aceea a trecut foarte greu, îşi reluă Cati povestea la următoarea întâlnire cu Miruna. Toni privea numai înainte în timp ce conducea şi fălcile sale păreau încleştate în semn de tăcere eternă. În timpul ăsta, în capul meu se dădea o bătălie groaznică de întrebări, închipuiri 

şi spaime. 
„- De ce mă abandonează Toni? Ce voi face de mâine?  Unde găsesc iar loc să dorm noaptea?” 
Însă cel mai des îmi apărea în minte chipul bărbatului cu care vorbise Toni. 
„- Să fie de la poliţie? Oare a pus mama poliţia pe urmele mele? Sau de la Protecţia Copilului? Nu, dacă ar fi fost aşa, m-ar fi luat chiar atunci să mă ducă acasă. Trebuie să fac cumva să obţin nişte răspunsuri de la Toni, trebuie.” 
– Când veni în sfârşit seara şi am ajuns acasă pentru o ultimă noapte la Toni, nici nu am apucat să îl întreb ceva, că s-a grăbit la duş, de unde a ieşit echipat de noapte, s-a băgat în aşternutul improvizat pe podea şi mi-a aruncat un „Noapte bună” de gheaţă.

M-am zvârcolit ore bune în noaptea aceea. Ba cu ochii aţintiţi în tavan, ba cu pleoapele închise, dar cu mintea mereu în alertă, ca în aşteptarea unui cutremur ori a unui incendiu.

În sufletul meu se dădea o luptă prea împovărătoare pentru cei 14 ani pe care îi aveam atunci: îmi dădeau târcoale disperarea, furia şi încrâncenarea.

– Eram disperată gândindu-mă la cât de urât îmi fusese să mă plimb aiurea prin Bucureşti, fără ţintă şi fără un plan. Şi la cât de greu îmi va fi să o iau de la capăt. Când simţeam că fiorul deznădejdii reuşeşte să mă amorţească, mă trezeam încurajându-mă singură, spunându-mi ca unei persoane străine că nu am de ce să gândesc aşa, că ştiam foarte bine când fugisem de acasă că nu mă aştepta nimic uşor în lumea asta mare, vreo minune apărută de nicăieri care să îmi ofere casă, masă şi o vorbă bună. 
Cred că simţeam o revoltă, da, da, o revoltă, însă abia ani mai târziu mi-am dat seama de asta. Revoltă împotriva naivităţii mele, a unor visuri imposibile, a unor aşteptări nerealiste care, rând pe rând, erau acum călcate în picioare de despărţirea de omul care îmi întinsese o mână de ajutor, fără să îmi ceară nimic în schimb. 
Şi apoi venea încrâncenarea. Strânsul din pumni, încordarea muşchilor ca înainte de ridicarea unei greutăţi uriaşe şi strigătele acelea pe care le auzi doar în propria minte: „orice ar fi, o să mă descurc. TREBUIE să mă descurc. Nu am de ales.”  
Ciocnirea tuturor acestor emoţii îmi dădea o senzaţie de ameţeală, ca şi cum mă dădusem în montagne-russe şi nu reuşeam să îmi regăsesc echilibrul. Simţeam că îmi curg lacrimi pe obraji şi reuşeam să mă liniştesc amăgindu-mă că poate, aşa cum l-am găsit pe Toni, voi găsi şi alţi oameni cumsecade. Că trebuie să existe în oraşul ăsta şi alţi oameni de bună credinţă şi că trebuie doar să îi găsesc. Cu gândul ăsta dătător de speranţă am reuşit în cele din urmă să adorm. 
Cati se uită la Miruna care îi sorbea vorbele cu un soi de reţinere pe chip. 
– Te miră că ţin minte atât de clar ce am simţit şi gândit în noaptea aceea? o întrebă Cati. Ţin minte fiecare clipă, fiecare detaliu, fiecare respiraţie, fiecare chip, fiecare smucire, fiecare gând din toată perioada aceea. De ce crezi că și după atâţia ani merg la terapie? o întrebă Cati cu un surâs amar. 
Miruna nu simţea niciun fel de neîncredere faţă de ceea ce îi povestea Cati. Îşi dăduse seama de la primele întâlniri că minunea cu ochi verzi din faţa ei poartă o povară uriaşă în suflet, în minte şi pe trup şi se obişnuise să îşi ia un aer atent de fiecare dată când o asculta, având grijă să îşi ascundă, cât putea ea de bine, orice emoţie de pe chip. 
De altfel, Cati se transforma de fiecare dată când îi mărturisea Mirunei bucăţi din povestea ei. 
Ochii de un verde paradisiac deveneau străvezii, de culoarea apelor din basme, chipul îi căpăta un luciu de marmură şi glasul suna ca o vioară blândă ce cântă într-o încăpere mică, fără ecou. 
Aşa că Miruna privea fascinată, de fiecare dată, transformarea Catiușei (cum o alinta uneori) şi nu voia să o tulbure cu vreun gest care îi amintească fetei că cineva îi ascultă povestea. 
Ştia din propria experienţă şi din şedinţele de psihoterapie că „subiectul” nu îşi istoriseşte traumele celui prezent, ci face din asta un proces de confruntare, de încrâncenare şi, cu puţin noroc, de acceptare a celor relatate, de către propria fiinţă.

Ce aflase Miruna în cei cincisprezece ani de la întâlnirea cu Marius e că doar cu mare greutate şi cu o luptă continuă începi într-un final să nu te mai identifici cu lucrurile care ţi s-au întâmplat.

Că mizeria umană care ţi-a fost îndesată în fiecare fibră a fiinţei tale nu te transformă şi pe tine într-o mizerie. Că nu eşti cruzimea cu care eşti tratată, că nu devii animalul care te chinuie, că nu trebuie să te transformi în călăul care aproape ţi-a semnat sentinţa definitivă la auto-distrugere.

Miruna aştepta cu înfrigurare fiecare întâlnire cu Cati. Mărturisirile ei de cele mai multe ori o năuceau: uneori îi venea să îi caute şi să îi strângă de gât pe monştrii care îi facuseră atâta rău fetei inocente care fusese Cati, alteori simţea imboldul de a o cuprinde protector în braţe spre a nu-i ma da drumul vreodată. Existau şi întâlniri după care Miruna abia rezista să nu vomite, nu din scârbă pentru cele auzite, ci pentru că asemănarea trăirilor şi zbuciumului Catiușei cu ceea ce simţise şi ea îi provocau un blocaj de înţelegere şi acceptare că două persoane din Univers pot percepe cu acelaşi grad de intensitate experienţe similare. „Şi probabil că aşa reacţionează organismul la acest blocaj”, încerca Miruna să îşi explice senzaţia de vomă. 
Într-o seară ploioasă de august, Cati începu să îi povestească Mirunei partea cea mai dureroasă a istoriei sale. 
– Când a sunat alarma ceasului, de dimineaţă, îmi simţeam capul învăluit într-o ceață stranie şi când m-am ridicat de pe canapea, mi s-a părut că mă doare fiecare părticică din corp. 
Toni se spălase și se îmbrăcase rapid, eu abia mă mişcăm. Mi-am strâns din baie cele câteva haine pe care apucasem să le spăl de mână și le-am pus în geantă, alături de folia în care îmi țineam actele. 
Când am fost gata, am vrut să îmi iau rămas bun de la Toni, care mi-a spus să merg cu el la autobază, că ştie pe cineva care poate avea grijă de mine de acum înainte.
Iniţial, am vrut să îl refuz. Eram încă mult prea furioasă pentru cum voia să scape de mine, dar mai ales pentru tăcerea aia chinuitoare din care nu reuşisem să îl scot.

Apoi, însă, m-am gândit că poate are motivele lui să se îndepărteze de mine şi poate că persoana pe care o ştie chiar e un om de treabă, căruia în schimbul unui adăpost şi a unei farfurii de mâncare îi pot face curăţenie, călca rufele, spălat vasele şi alte treburi domestice.

– Știi cum tot vorbesc unii oameni despre cum ar vrea să se întoarcă în timp și să schimbe ceva din trecutul lor? o întrebă Cati pe Miruna.

– Cred că mulți dintre oamenii aceia habar nu au ce înseamnă să vrei să renunți la câțiva ani din viață în schimbul șansei de a schimba o singură clipă din viața ta. Pentru că eu asta aș face, dacă Dumnezeu sau Diavolul mi-ar oferi în schimbul lor ocazia să ies pe ușa garsonierei lui Toni în acea dimineață, în loc să mă îmbarc de bunăvoie în coșmarul cu ale cărui gheare mă lupt și acum.

– Când am ajuns la depou, își continuă Cati povestea, bărbatul cu care vorbise Toni cu o zi în urmă era deja acolo. Am mers cu Toni spre el şi văzându-ne, bărbatul a zâmbit, mi-a întins mâna şi mi-a spus: 
– Bună, Cati, eu sunt Doru, înţeleg de la Toni că ai nevoie de ajutor. 
– Da, domnule Doru, am spus eu încet, strângându-i timid mâna întinsă, plină de colţuri noduroase, ca a unui șofer de camion.
– Spune-mi simplu, Doru. Eu ştiu pe cineva care te poate ajuta. Este un bărbat singur, care te poate primi în gazdă, fără să îţi ceară bani în schimb. E de ajuns să îl ajuţi cu treburile gospodăreşti şi aşa poţi primi un adăpost, o farfurie cu mâncare şi orice altceva vă mai înţelegeţi voi. El momentan nu e acasă, dar ajunge pe la ora 4. Îţi propun ca până atunci să mergi cu mine pe traseu şi când ies din tură, să îl vizităm împreună și să vorbim cu el. Ce părere ai? 
M-am uitat spre Toni, în căutarea unui semn că e bine să merg cu bărbatul acela, de parcă Toni mi-ar fi ţinut loc și de mamă şi de tată. Toni, însă, stătea cu capul în pământ şi umerii încovoiaţi, ca şi cum o remuşcare pe care încerca să o ascundă nu-l lăsa să stea drept. 
Mi s-a părut ciudată imaginea aceea, însă nu am stăruit, ci mi-am mutat privirea pe omul din faţa mea. Pe acest Doru care ieri urla la Toni, pentru ca astăzi să îmi zâmbească atât se amabil. 
Privindu-l îndeaproape, mi-au atras atenţia ochii lui. Deşi greu de descifrat prin lentilele ochelarilor, ce desluşeam clar era nuanţa, una maroniu-verzuie, ce mă ducea cu gândul la un şarpe în ape tulburi. Era foarte înalt, hainele lui păreau îngrijite şi purta pantofi lucioşi. 
– Vă mulţumesc pentru gest, dar pot să vă întreb două lucruri? 
– Desigur. 
– Unu: dumneavoastră aveţi vreo legătură cu faptul că nu mai pot sta cu Toni şi doi: de ce vreţi să faceţi acest lucru, din moment ce nu mă cunoaşteţi? 
Doru se uită o clipă spre Toni, însă neprimind din privirea lui niciun indiciu despre ce să spună, îşi drese puţin glasul şi rosti cu convingere: 
– Toni va fi transferat începând din această după-amiază pe un autobuz din Constanţa. E o decizie venită de sus, se face o rotaţie între şoferii din mai multe oraşe în care există transport în comun. Iar în garsoniera în care stă acum se va instala persoana care vine la Bucureşti, de aceea nu are cum să îţi mai fie aproape. Dar sunt sigur că vă veţi revedea când se întoarce în Bucureşti, nu stă acolo decât 3 luni. 
Cât despre a doua întrebare, am să îţi răspund sincer: te ajut în memoria fiicei mele. Exact cum auzi, am avut o fiică şi a murit înecată în lacul Ciurel, când avea 14 ani. E o poveste dureroasă, deşi au trecut 15 ani de atunci şi nu vreau să vorbim acum despre asta. Îți pot spune mai multe dacă mergi cu mine pe traseu. Important e să înţelegi că vreau să te ajut pentru că mi-ar fi plăcut, dacă fiica mea ar fi trăit şi ar fi avut vreodată nevoie de ajutor, să îl fi primit chiar şi de la un necunoscut, aşa cum sunt eu acum pentru tine. 
M-am uitat la Doru, a cărui voce devenise mai gravă pe finalul frazelor rostite şi am văzut o tristeţe care mi se părea sinceră. 
Cum Toni nu dădea semne că ar fi avut ceva de adăugat la cele spuse de Doru şi cum varianta prezentată părea mult mai bună decât plimbările haotice prin Bucureşti, în curând fără vreun ban în buzunar, mă hotărâsem să accept. 
– Vezi tu, Miruna, după ce cunoscusem bunătatea lui Toni, după ce dormisem într-un pat oferit de un necunoscut, fără nimic la schimb şi după ce mi se spuseseră cuvinte blânde, se născuse în mine gustul pentru acel fel de viaţă. Viaţă normală, cred că aşa aş numi-o, cea în care nu te temi de venirea orei la care vei mânca iar bătaie cu paleta de covoare ori cu furtunul de la mașina de spălat, viața în care cineva îţi răspunde calm, fie că ai spus o mare prostie sau un lucru drăguţ, în sfârşit, viaţa aia normală în care simţi că există cineva căruia îi pasă cu adevărat de tine. 
Şi odată ce gustasem din viaţa aceea, intrasem într-un fel de sevraj, asemeni unui drogat, la gândul că o voi pierde, poate pentru totdeauna. 
Judecând acum lucrurile de atunci, cred că dorinţa mea de a trăi acel fel de viaţă a fost mai puternică decât teama. Teama că Doru, un necunoscut despre care nu ştiam nimic, m-ar putea vinde ca prostituată, m-ar putea mutila sau chiar omorî – căci acestea erau cele mai sinistre scenarii care îmi treceau atunci prin minte. Dorinţa aceea blestemată de a fi îngrijită, preţuită şi de ce nu, iubită, mă făcea să ignor vocea din capul meu care părea să mă avertizeze că ceva nu era în regulă cu toată istoria asta: schimbarea totală a purtării lui Toni, după discuția lui cu Doru, povestea cu transferul, căreia parcă îi lipsea ceva şi mai ales, postura aceea plină de regret şi neputinţă pe care Toni încă o afişa. 
Toate astea ar fi putut să fie avertismente clare, însă cumva creierul meu refuza să le acorde atenţie. 
Nu încerc să mă justific în faţa ta, ştiu că nu mă judeci în vreun fel, încerc doar, rostind aceste lucruri cu voce tare, să înţeleg exact care ar fi putut fi momentul de revelaţie, declicul, cum se spune acum, care să mă trezească, să mă facă să fug de acolo mâncând pământul. 
Şi ştiu că nu pot să pun degetul pe unul anume, când de fapt au fost mai multe, o adevărată simfonie de avertismente la care eu, conştient sau nu, am rămas surdă.

Miruna nu îi răspunse nimic şi Cati îşi continuă povestea. 
– Bine, Doru, am să merg cu tine. Se pare că aici oricum nu am niciun prieten. 
Spusesem asta cu ochii la Toni, în speranţa că va ridica privirea din pământ 

şi îmi va adresa măcar un cuvânt de adio. Dar Toni stătea tot cu ochii în ţărână şi tremuratul lui blând (de frig, mă gândeam eu) îmi părea o flacără domoală 

de lumânare, a cărei umbră plânge încetişor. 
– Trebuie să mergem la autobază la Valea Oltului, acolo e autobuzul pe care sunt eu şofer, îmi spuse Doru. Nu e departe de aici, urmă el, însă ar fi bine să ne grăbim, să nu întârzii 

la prima cursă. 
Pe drumul până la depoul Valea Oltului nu am schimbat niciun cuvânt cu Doru. Mergeam unul lângă altul şi din când în când simţeam că îmi aruncă câte o privire pe furiş. 
Ajunşi la depou, Doru descuie autobuzul, porni motorul şi mă lăsă câteva minute singură, cât merse să îşi ia actele. Mi-am ocupat timpul cercetând spaţiul acela mic în care şoferii de pe mijloacele de transport în comun îşi petrec, probabil, jumătate din viaţă. Doru avea lipită de bord o iconiţă cu Sfântul Gheorghe ţinând deasupra capului suliţa 

cu care a omorât balaurul. 
Puţin mai departe stătea un casetofon de maşină mică, din care ieşeau câteva cabluri subţiri, menite, cel mai probabil, să adapteze casetofonul la autobuzul neprevăzut cu așa ceva. Jos lângă scaunul acoperit de un prosop verde de baie era o pungă de plastic prin a cărei guri larg deschise se vedea o sticlă mare de plastic, probabil cu apă şi mai multe pachete învelite în ziare, aşezate unul lângă altul.

Tot uitându–mă prin „cabină” (cum îi spunea Toni locului în care conducea) mi-am dat seama că fără să vreau căutam o poză a fiicei despre care Doru îmi spusese că murise înecată. 

Mă gândeam că eu, dacă aş fi fost părinte şi mi–aş fi pierdut copilul atât de devreme şi într-un mod atât de crud, i-aş fi făcut altare peste tot unde mi–aş fi petrecut timpul. Dar în loc să mi se pară ciudat că nu e nicio poză cu ea prin preajmă, mi-am zis că poate omul are poza în portofel, pentru că nu ar suporta durerea să îi vadă chipul clipă de clipă. 

Sau poate mai împarte autobuzul cu cineva şi atunci

nu poate lăsa poza acolo tot timpul. Tocmai ce îmi terminasem gândul

că apăru şi Doru. 
– Suntem gata de plecare. Te rog, ia un loc aici pe banchetă, îmi spuse el, făcând semn spre bucata de lemn improvizată pe post de băncuţă. 
M-am aşezat încercând să desluşesc ivirea zorilor peste Bucureşti, aşa cum mi se dezvăluia el din fuga autobuzului 368. 

Mă cufundasem într-o tăcere stranie şi timp de câteva minute până şi mintea mea părea să fi amuţit şirul gândurilor care de obicei năvăleau în neştire, schimonosindu-mi chipul cu întrebările, mirările sau spaimele lor. 
– De unde eşti, Cati? rupse tăcerea Doru într-un târziu. 
– Din Chitila. 
– Şi părinţi ai? 
– Da, am mamă şi un tată vitreg. 
– Şi te iubesc, se poartă frumos cu tine? 
– Nu chiar, am spus eu încet, întrebându–mă dacă ar trebui să îi povestesc bărbatului din stânga mea toate câte îndurasem acasă sau dacă ar fi mai bine să tac. 
Doru, ca şi cum simţise ezitarea din glasul meu, schimbă vorba şi începu să îmi povestească despre cum şi-a urmat el visul din copilărie de a fi şofer pe autobuz, după ce în anii ’90 făcuse bişniţă cu blugi din Turcia. Ba chiar avusese şi o consignaţie la un moment dat, în care vindea de toate, de la ţigări „Carpaţi” luate ieftin de la „Fabrica de Țigarete” şi până la dero „Ariel” pe „caiet”. 
Îi auzeam vocea lui Doru într- un plan îndepărtat, ca atunci când îţi rămâne apă în urechi 

după ce te speli pe cap şi auzi totul distorsionat. Mă gândeam la mama, oare se întreba ce am păţit? Oare îşi făcea griji pentru mine? O fi anunţat poliţia că am dispărut de acasă? Indiferent de ce crede despre mine, sunt totuşi copilul ei, trebuie să fie măcar puţin îngrijorată. 
În timp ce Doru vorbea, rememoram frânturi din gesturile mamei mele.

Revedeam șiroiul de sânge tâșnit după ce o palmă de-a ei mă trimisese cu nasul fix

într-un colț al frigiderului. Reauzeam mustrările, umilirile şi permanenta ei „grijă” de

a-mi spune că nu fac nimic bine, că nu sunt bună de nimic. Îmi aminteam că atunci când eram micuţă, o veneram pe mama. Voiam să fiu ca ea, zi de zi, clipă de clipă. Când am crescut şi am început să deschid ochii un pic, am avut multe sentimente dureroase faţă de ea: de multe ori îi cerşeam aprecierea, mă străduiam să îi fiu tot timpul pe plac, mă chinuiam să fac totul bine, în speranţa că într-o zi îmi va spune „bravo, mamă„. Un „bravo” din inimă, neurmat de niciun „dar” care să șteargă cuvintele de bine de dinaintea lui. Mama, însă, nu vedea nimic din toate astea. Nici nu cred că le simţea în vreun fel.

Născându–mă pe când avea 17 ani, copilului din ea îi fusese probabil foarte greu să crească un copil. Şi avea o privire anume, o privire pe care o vedeam mai ales în clipele ei de furie oarbă. O privire care, legată de unele gesturi ori cuvinte rostite de ea, părea să îmi spună aşa: „nu trebuia să te nasc, din cauza ta mi-am irosit viaţa, ce bine ar fi fost să nu te am”.  Alteori mă înfuriam, îmi venea să îi strig în față tot felul de răutăți, doar-doar mă voi simți mai bine. În scurt timp, însă, îmi spuneam că e mama mea, mi-a dat viață și nu am dreptul să o judec în niciun fel.

Așa mă simţeam în acel început de adolescenţă, o perioadă în care nu aveam pe nimeni – nici pe propria mamă – care să mă asculte, să mă înţeleagă, să nu mă judece 

şi să mă îndrume într-o direcţie, oricare ar fi fost ea. 

Cati rămase tăcută preţ de câteva minute, cu ochii pironiţi într-un punct doar de ea ştiut, lăsând lacrimi străvezii 

să i rostogolească spre bărbie.

Miruna nu spuse nimic, simțind că niciun cuvânt nu ar putea să îi aducă alinare lui Cati în acele momente. Se gândea cât de multe avea în comun cu minunea din faţa ei. Ştia şi ea foarte bine ce înseamnă suferinţa cauzată de părinţi. 

Mama ei se căsătorise pe la 28 de ani, în urma unui aranjament făcut de părinţii ei. Tatăl ei avea 40 de ani şi era divorţat când o luase pe mama ei.

Miruna suferise mult din cauza răcelii mamei ei. Era un perete de gheaţă de care se izbeau toate zâmbetele, toate ideile, toată nevoia de afecţiune a copilei. Mama ei nu o alinta şi nu îi vorbea despre altceva decât despre treburile casnice şi despre teme. Încercase, de multe ori, să o înţeleagă. Reuşise chiar să o privească un timp ca pe un străin, nu ca pe mama ei, în speranţa că aşa va depista motivele pentru care nu îi arăta ori spunea ce simte. Şi la un moment dat începuse să înţeleagă că mama ei, 

încă de când se căsătorise, trăia clipă de clipă o adevărată dramă.

Bărbatul cu care se căsătorise avea câteva apucături 

de care nu îl putea dezvăţa, oricât de blândă ori iubitoare ar fi fost. Miruna văzuse şi ea, încă din copilărie, că tatălui ei îi plăceau petrecerile şi băutura. Iar pe la 8 ani aflase că îi plăceau şi femeile, altele decât propria nevastă. Îşi amintea limpede că era în Ajun de Crăciun. Că mamă–sa robotise câteva zile fără încetare ca să aibă casa „lună” 

şi să gătească mâncăruri bune pentru Crăciun. În acel Ajun, însă, tatăl Mirunei nu venise acasă. Târziu în noapte, Miruna se trezise şi merse la bucătărie să bea apă. Acolo, prin uşa întredeschisă o auzi pe mătuşă–sa spunându-i mamei că Paul era la „aia„. Că îl văzuseră vecinii când intrase în bloc, pe la 8, cu braţele încărcate de pachete.

Şi mama ei plângea încetişor. Nu ţipa, nu spărgea farfurii, nu se zbătea cu disperare. Plângea aşa cum băbuţele fără putere îşi jelesc soţii cărora le vizitează mormintele, cu lumină, în noaptea de Înviere. De atunci, Miruna începuse să îşi privească mama cu alţi ochi. Vedea că prăpastia dintre ea şi tatăl ei devenea în fiecare zi tot mai mare. Pentru mama ei, fericirea însemna o masă liniştită în familie, după ce rufele fuseseră spălate, călcate şi aşezate pe umeraşe în şifonier, după ce casa fusese 

curăţată ca înainte de o inspecţie sanitară şi totul, până la ultimul detaliu, era pus la locul lui. Fericirea ei însemna tricotarea unei veste pentru copilă ori a unui fular pentru soţul ei. Însemna traiul liniştit al casei, fără certuri, fără lipsuri, fără ieșiri ori petreceri cu oameni mulți. 
Pentru tatăl ei, însă, fericirea avea alte repere: muzică dată tare, petreceri cu prietenii, udate din plin cu băutură. Cântau la chitară ori ascultau la pick-up viniluri aduse de prin Bulgaria de către prieteni ai unor prieteni. 
Aşa că nu a durat mult până când cele două proiecții să intre în coliziune frontală. Când tatăl ei venea acasă beat, după ce lipsise multe ore fără ca mama ei să ştie ceva de el, aducea uneori şi un prieten şi, indiferent de oră, punea muzică tare la magnetofon. 

După ce pleca prietenul, începeau certurile în bucătărie, cu uşa închisă.

Cu timpul însă, mama Mirunei nu mai răbda să stea închisă în bucătărie cât soțul ei chefuia cu musafirul. Aşa că se ducea în sufragerie şi îi spunea lui Paul  să îşi cheme prietenul altă dată, că acum e târziu şi atât vecinii, cât şi propria fiică, dorm. Tot cu timpul, certurile s-au transformat în bătăi. Şi tot cu timpul, ele s-au mutat din bucătăria cu ușa închisă, în celelalte camere ale apartamentului. Miruna nu văzuse decât o dată când tatăl ei dăduse în mama ei. 

În restul dăţilor, plângea muşcând pernele din dormitor, auzind doar cum palmele izbeau în carnea mamei ei. Dar nu putea să îi spună nimic. O ştia mândră şi … mută. Nu îl ponegrea pe soţul ei în faţa copilei. Nu se jelea pe la rudele venite rar în vizită. Nu avea prietene cărora să le ceară sfatul. Vecine nici atât.

Mama ei îşi purta suferinţa cu o tăcere prostească, credea Miruna, ce aducea la prima vedere a martiriu.

Mirunei i se păru că trecuseră două zile şi două nopţi până să ajungă de unde o lăsase taxiul la pub-ul unde o aştepta Cati. Trecuseră doar vreo 10 minute, însă depănarea acelor amintiri îi împovărase inima şi, sub greutatea lor, părea mai scundă decât era. 
„Bun, acum ajung la Cati şi nu trebuie să mă vadă în halul ăsta”, îşi spuse ea oprindu-se chiar în faţa uşii din lemn sculptat a locului de întâlnire. 
Inspiră adânc, îşi îndreptă spatele şi trase cu atâta forţă de mânerul uşii, că aproape o dădu de perete. Intră în vălul de fum amestecat cu miros de băuturi spirtoase şi o luă în stânga, spre separeul pe care îl ocupa ori de câte ori se întâlnea cu Cati. Salută în treacăt barmaniţa oacheşă şi tatuată pe antebraţul stâng, care le servea de obicei. Ajunse la separeu şi o găsi pe Cati cu o figură nefiresc de veselă. 
– Bună, am ajuns. 
Cati sări de pe scaun şi o îmbrăţişă atât de tare, că Miruna trebui să îşi ţină respiraţia cele câteva secunde cât dură gestul spontan de afecţiune al prietenei ei. 
– Gata, stai că mă sufoci, îi spuse încet lui Cati. 
Aceasta o eliberă din strânsoarea îmbrăţişării, se dădu un pas înapoi şi îi spuse: 
– Iartă-mă, iartă-mă, doar că ardeam de nerăbdare să ajungi. Mi se pare că te aştept de două zile şi două nopţi, spuse ea surâzând generos. 
„Ce ciudat, şi pentru ea timpul a părut că trece exact la fel de greu”, îşi spuse Miruna, aşezându-se pe scaunul din faţa lui Cati. 
– Spune-mi tot, ce a zis, ce ai făcut, cum arată, dacă locuiește tot singur, vreau să ştiu totul până la cel mai mic detaliu. 
– Îţi spun tot, copilă, stai numai să îmi trag sufletul un pic. Adela, adu-mi un gin cu apă tonică şi o Cola, te rog, îi spuse Miruna barmaniţei care tocmai intrase să îi ia comanda. 
– Înseamnă că e grav dacă bei tărie, spuse Cati uitându-se cu o mină serioasă la Miruna. 
– Nu e nimic grav, doar că am nevoie de un întăritor ca să rememorez întâlnirea de astăzi, atâta tot. 
Adela, barmaniţa, apăru surprinzător de repede cu comanda şi ieşi la fel de repede, lăsându-le pe cele două femei să îşi povestească lucruri ce aveau să le schimbe ireversibil vieţile. 
După jumătate de oră de povestit, Miruna îşi sprijini obosită tâmplele în mâna stângă, trăgând cu sete dintr-o țigară şi urmărind în tăcere corăbiile de fum care se înălţau spre bolta tavanului. 
Cati era copleşită de o tristeţe adâncă, vizibilă în umbrele care îi dansau pe chip. 
– Şi azi te muţi la el? rupse Cati tăcerea după câteva secunde. 
– Da. 
– Şi eşti sigură că vei putea urma planul până la capăt? 
– Trebuie. Odată intrată acolo nu o să am cum să mă retrag sau să mă dau de gol. Aşa că nu o să am de ales. Îţi aminteşti că am mai vorbit despre asta şi ţi-am spus: mă voi gândi că sunt în război şi  că singura mea şansă de supravieţuire e să duc la bun sfârşit planul nostru. Să fac tot ceea ce îmi impune inamicul, dacă nu vreau să fiu torturată sau ucisă. Ştiu că este o exagerare, dar mă ajută. Psihologic vorbind, documentarele cât de cât „blânde” despre atrocităţile naziştilor, de exemplu, mă ajută să mă îmbărbătez singură, spunându-mi că există foarte puţine situaţii din care spiritului omului să nu supravieţuiască. Şi o să îmi repet chestia asta atât de des în cap, încât nimic din ceea ce urmează să se întâmple să nu mă facă să tresar, să tremur, să mă tem, să dau înapoi sau să fug. Şi chiar dacă aş simţi, să zicem, timp de o secundă, vreuna din stările descrise mai sus, ei bine, voi avea grijă ca faţa mea să nu trădeze nimic din ce se întâmplă înăuntru. Doar nu am făcut degeaba exerciţii atâtea luni, încheie Miruna sorbind din paharul înalt din faţa ei. 
– Mi-e frică, Miruna, izbucni Cati cu voce tremurândă. Mi-e o frică îngrozitoare că vei păţi ceva, că nu vei mai putea scăpa de acolo, că nu te voi mai vedea vreodată şi că va trebui să trăiesc bântuită toată viața de vina că eu te-am împins să faci nebunia asta. 
– Nu o fac doar pentru tine, Cati. O fac dintr-o dorinţă sălbatică de a mă convinge că doar după ce voi fi împlinit planul nostru, voi putea adormi noaptea cu mintea goală de toată furiavina şi regretele care m-au chinuit până la epuizare.

O fac pentru a-mi demonstra că nu sunt o paria, o neadaptată, o curvă. O fac pentru că e singurul lucru pe care nu l-am încercat pentru a dobândi linişte în suflet şi mai ales în minte. Mă gândeam la asta cu mult înainte de a te întâlni pe tine.

Tu ai fost doar pasagerul din ataşul motocicletei. Pasager de a cărui contra-greutate aveam nevoie pentru a începe şi a păstra echilibrul unui plan a cărui realizare îmi părea atât de îndepărtată până să te cunosc. Şi o fac pentru că vreau să plătească cu propria dezumanizare pentru ce a făcut, astfel încât să nu se mai poată regrupa vreodată ca să rănească şi alte fiinţe aşa cum ne-a rănit pe noi.

Răzbunarea nu este doar un mijloc, ci şi un scop în sine spre ceva mult mai de preț decât senzația de satisfacție imediată oferită de această „armă a prostului”, cum i se spune. Ar trebui să mergem. E târziu şi nu vreau să îşi pună prea multe întrebări legate de vizita mea. 
– Bine, să mergem, spuse Cati dând să se ridice de pe scaun. Mai am însă o ultimă întrebare, zise ea, privind-o pe Miruna cu ochii ei verzi până în adâncul sufletului. 
– S-auzim.

– Ce-ai să faci dacă şi după îndeplinirea planului nostru, presupunând că totul va merge conform planului, ce-ai să faci, aşadar, dacă nici această izbândă, să îi zicem, nu te va elibera de demonii pe care îi porți în minte şi inimă? 
Miruna îşi lăsă privirea în scrumiera îmbâcsită de mucuri şi analiză întrebarea prietenei sale pe toate părţile. După câteva minute de căutare a unui răspuns, ridică ochii şi îi spuse: 
– Am două alegeri: să trăiesc în continuare cu aceşti demoni, încercând să îi ţin încuiaţi mai ales în momentele importante ale vieţii, sau să le cedez şi să îi las pe ei să mă conducă, să facă din mine ce vor.

Aceste alegeri sunt ca două poteci ce ţi se înfăţişează înainte de intrarea într-o pădure: poteca luminoasă e cea pe care te ademenesc negarea şi iluziile: că nu ţi s-a întâmplat nimic, că te simţi bine, că poţi funcţiona ca „om normal”, că ai uitat totul, că nu te mai afectează cu nimic ceea ce ai trăit. Deghizate în iarbă abia mijită, în flori sângerii şi ciripit de păsărele, te invită să o iei pe poteca lor, promiţându-ţi că nu vei mai simţi nimic. Că tot răul se va evapora şi la capătul drumului vei fi atât de încântată de seninătatea potecii, încât nici nu te vei mai sinchisi de ce te aşteaptă acolo sau de preţul pe care îl ai de plătit. Iar demonii aceia deghizaţi îţi vor cere preţul suprem – pe tine şi sufletul tău– iar tu nu vei putea să te împotriveşti. Pe drumul spre linia de finiş, îţi vei fi pierdut orice urmă de voinţă, orice dorinţă de independenţă ori de libertate. Iar la final te vei preda cu totul, căci nu vei avea altă soluţie, rămânând pentru totdeauna prizoniera negării și a iluziilor.
Cea de-a doua potecă e întunecoasă, plină de mărăcini care îţi vor sângera tălpile, de arbuşti care îţi vor strânge gleznele şi de volbură gata-gata să îţi sugrume pieptul până când fiecare nouă gură de aer va deveni o rană atât de mare, încât ai prefera mai degrabă să mori decât să mai respiri chiar şi o singură dată. Oriunde vei întoarce privirea, te va pândi un pericol: deznădejdearegretelefrica şi mai ales, auto-victimizarea. Te vor urma la fiecare pas ori ţi-o vor lua înainte, ascunzându-se în chipuri de prieteni ori rude, doar pentru a ţâşni din spatele unui copac, ca să te sperie atât de tare încât să vrei să renunţi, să faci cale-ntoarsă. Însă tu ştii că făcând asta, eşti pierdută. La starea de dinaintea confruntării acestor demoni nu vei putea reveni. Să înaintezi înseamnă să îţi vezi chipul schimonosit de cele mai urâte patimi ale tale, de cele mai puternice sentimente de furie, de dorinţa de a-ţi face rău până când ai dispărea cu totul, astfel încât într-o viaţă viitoare nici amintirea că ai fost să nu mai existe.

Nu ştiu ce am să aleg, dacă izbânda asta, cum îi spui tu, nu va însemna că am trecut cu bine de poteca întunecoasă … 
Mă gândesc însă de multă vreme la ce a însemnat întâlnirea mea cu Marius. Dacă în afară de rău, mi-a adus şi ceva bun. 
– Glumeşti, probabil. Ce ar fi putut să fie bun din ce ţi-a făcut? o întrebă Cati neputându-şi stăpâni o grimasă de furie. 
– La fel ca tine m-am întrebat şi eu asta, mai mulţi ani. Mă chinuisem atât de tare să îngrop întâmplările ce aduceau a scene de film psihologic horror, încât odată cu trecerea timpului, când reuşeau să iasă la suprafaţă, le vedeam ca spectator, ca şi cum se întâmplaseră altcuiva, ca şi cum nu eram eu cea din „film”, ca să zic aşa. Am citit despre niște mecanisme prin care creierul, pentru a-şi păstra intact modul de funcţionare, acţionează asupra memoriei, punând fragmente din aceasta în nişte sertare încuiate ale minţii sau chiar ştergând pasaje din amintirile traumelor suferite de oameni.

Dar când şi în ciuda acestor mecanisme am înţeles că nu trăiesc, ci doar mă prefac că trăiesc, umblând ca un moroi în așteptarea clipei în care voi fi trasă din nou în acel labirint în care nu îmi mai controlez propriul destin, am mers la psihoterapie. Care psihoterapie, alături de multe ceasuri de introspecţie, m-a ajutat să înţeleg că nu negarea era răspunsul. Bubele erau tot acolo, chiar dacă în nişte sertare bine încuiate. Şi aveau năravul de a-şi manifesta efectele exact când nu trebuia. Încet-încet am trecut de la analizarea lui „atunci” la cea a lui „acum”. Şi mi-am dat seama că fără experienţa „Marius”, nu aş fi fost eu cea de azi.

Nu mi-aş fi învins niciodată teama de a spune ce mă rănește în relaţiile cu ceilalţi. Nu aş fi reuşit niciodată să vorbesc în public, şi nu în faţa oricui, ci a unor oameni în comparaţie cu care aş fi avut motive să fiu complexată.

Nu m-aş fi înverşunat să ies din sărăcia lucie în care mă obişnuisem să cred că voi muri. 
Nu aş fi văzut feţele urâte ale părinţilor mei, care, după ce am ajuns acasă, m-au scuturat suficient de tare prin injurii de tot felul, de la „curvă” la „proastă bună de nimic” cât să plec de acasă şi să stau și astăzi pe picioarele mele. 
Nu aş fi scăpat de suferinţa provocată de obsesia că nu am o familie „normală”, în care părinţii mei să se iubească şi să se respecte reciproc. 
Nu aș fi muncit ca o descreierată ca să pot fi mândră de câte am învățat. 
Şi, în cele din urmă, nu aş fi reuşit să mă văd şi altfel decât proastăurâtă, neînsemnată şi săracă
De partea cealaltă, cel mai preţios lucru pe care mi l-a luat Marius a fost credinţa că pot fi fericită.

Vezi tu, Cati, chiar dacă am fost mereu un copil îngândurat, preocupat de detalii cărora ceilalţi nu le acordau atenţie, care îşi frământa mintea de copil cu lucruri şi întrebări uneori prea grele pentru puţinii ani pe care îi avea, întotdeauna predispoziţia asta spre gândit în culori cenuşii şi căutat „mari adevăruri” a fost temperată de exuberanţa şi entuziasmul cu care descopeream lumea şi oamenii din jur şi cu care mă descopeream pe mine în relaţia cu ei. Asta până la întâlnirea cu Marius.

După, nimic nu a mai reuşit să mă scoată din tendinţa de a vedea mai ales partea întunecată a oamenilor sau cruzimea întâmplărilor vieţii care loveau în nevinovaţi. După, nu am mai putut să îmi fac mintea să tacă, anticipând, analizând, făcându-mi griji adeseori inutile. După, nu mi-am mai deschis sufletul complet în faţa nimănui, păstrând mereu o rezervă sau cenzurând din ce povesteam acele lucruri care credeam eu că ar putea fi folosite la un moment dat împotriva mea sau care m-ar fi făcut să par, în ochii confidentei, o bestie. După, am început să îmi planific fiecare gest, fiecare pas, să mint, să manipulez, să mă ascund, toate în încercarea de a mă proteja de orice eventuale suferinţe.

După, de la orice lucru bun sau frumos care mi se întâmpla, aşteptăm reversul: o durere profundă care să pună într-un echilibru sadic bucuria de-o oră cu chinul de-o săptămână sau de-o lună. După, nu mă mulţumeam cu nimic pe care îl consideram jumătate de măsură. Voiam totul sau nimic, într-o încercare disperată de a simţi ceva suficient de puternic cât să şteargă durerea aceea mută din cap, inimă şi oase, care nu mă părăsea nicio secundă. Şi în timp ce „oamenii normali” se mulţumeau cu o oră de fericire, eu nu puteam defini drept „fericire” acele clipe răzleţe care îşi luau zborul prea repede, lăsându-mă iarăşi în nenorocire. 
După, invidiam pe toată lumea: pe cei mai deştepţi decât mine, mai bogaţi decât mine, pe cei mai frumoşi decât mine, cu mame mai bune decât a mea, cu un iubit mai drăgăstos decât al meu.

Iubirea, de altfel, a fost pentru o vreme singura zona în care nu îmi calculam paşii, ci în care mă aruncam cu capul înainte. Sufocam ori exasperam partenerul care avea nenorocul să mă placă, într-o încercare bolnavă de a-l face să plece ori să mă rănească. Mă aruncăm în braţele unui bărbat fără ca acesta să aibă un singur lucru care să mă fascineze, să mă atragă ori să mă înveţe ceva. Doar pentru că simţeam o nevoie disperată de a fi iubită. Căci aşa mi se părea că sunt iubită: primind din partea celui pe care îl prigoneam ori îl făceam să sufere, atenţie fără limitări ori condiţionări, până când bietul om, trezit din îndrăgosteală de toanele mele, fugea mâncând pământul.
Miruna se opri brusc din monologul furibund, simţind ceva cald şiroindu-i în palme. Se uită şi văzu că îşi înfipsese unghiile atât de tare în carne, încât îşi dăduse sângele. Scoase o oglindă din geantă şi se sperie văzându-și în ea părul vâlvoi şi faţa plină de rimelul scurs de la cât plânsese. 
Se aranjă puţin şi băgând oglinda înapoi în geantă, dădu cu ochii de Cati, de care uitase cu desăvârşire.

Cati avea chipul scăldat în lacrimi, care îi preschimbaseră ochii în smaralde pline de o vâlvătaie năprasnică. 
„Aşa trebuie că arată o zeiţă mânioasă înainte să îşi omoare duşmanii, fără regret, dar cu multe lacrimi amare”, îşi spuse Miruna.

Sună a doua oară la sonerie. 
„Hai, nemernicule, fii acasă, nu am chef să te aştept cu bagajele pe scara blocului”, îşi spuse Miruna pregătindu–se să apese pentru a treia oară butonul mic, negru şi rotund al soneriei. Nu mai fusese nevoie, pentru că auzi cheia răsucindu–se în broască şi după câteva clipe în uşa larg deschisă apăru Marius îmbrăcat într-un trening gri pe care cel mai probabil îl avea dintr-o vreme în care burta lui nu avea proporţiile de acum. 
– Ai reuşit, ce bine îmi pare! spuse el bucuros, întinzând mâna spre una dintre cele două genţi 

cu care venise Miruna. Poftim înăuntru! 
Miruna luă cealaltă geantă şi intră. 

Îl urmă pe Marius care merse direct spre dormitorul în care avea să stea ea. Deschise uşa şi Miruna rămase surprinsă: dormitorul arăta diferit. Era curat şi luminos. Trecu rapid în revistă modificările făcute de Marius şi văzu că acesta schimbase perdeaua de la geam, cearşaful de pe pat, reparase balamaua stricată a ușii de la şifonier, pusese în cameră un birou mic cu scaun şi părea că dăduse cu aspiratorul şi ştersese praful de pe noptieră. 
„Cred că mă vrea tare de tot aici, dacă s-a chinuit să facă toate astea într-un timp atât de scurt”, îşi spuse Miruna. 
Ghicindu-i parcă gândul, Marius îi zise: 
– Am făcut un pic de curăţenie şi am schimbat câte ceva pe ici-colo. Voiam eu mai demult să fac asta, dar abia acum am reuşit, în semn de „bun venit” pentru noua mea colegă de apartament. 
Miruna zâmbi în semn de mulţumire şi se aşeză pe scaunul din faţa biroului. 
– Păi, eu zic să vă las să vă instalaţi, domnişoară. 

Sunt dincolo dacă aveți nevoie de ceva. 
– Mulţumesc frumos, domnule Marius, pentru tot. Astăzi a fost o zi grea şi aş vrea să mă odihnesc, însă mâine ar fi bine să vorbim despre data la care vă achit chiria şi utilităţile, ce părere aveţi? 
– Sigur, nu e nicio grabă, abia aţi venit. Doar n-o să fugiţi fără să plătiţi, spuse Marius, stăruind cu privirea în ochii Mirunei până când aceasta lăsă privirea în jos. –Sigur că nu, fiţi fără grijă. 

Eu îmi plătesc întotdeauna datoriile, într-un fel sau altul, răspunse Miruna ridicându–se brusc de pe scaun și trecând pe lângă Marius suficient de aproape cât să îl atingă ușor cu umărul.
– Atunci, pe mâine. A, am uitat să vă întreb, nu doriţi să mâncaţi ceva? Am câteva mezeluri în frigider. 
– Nu, mulţumesc frumos, am mâncat un sendviș pe fugă, în timp ce îmi strângeam lucrurile din cămin. 
– Cum doriţi, m-am gândit că poate nu aţi avut timp să mâncaţi. Atunci, vă las. Să vă odihniţi. 

Mâine începe o nouă etapă în viaţa dumneavoastră, 

spuse Marius şi ieşi. 
„Şi în viaţa ta începe de mâine o nouă etapă, ticălosule”, 

îşi spuse Miruna încet, scrâşnind din dinţi. 
Luă scaunul de pe care se ridicase şi îl puse în uşă pentru a nu fi surprinsă de Marius fără avertisment în timp ce îşi desfăcea bagajele. 

Dacă s-ar întâmpla ca Marius să vină să o viziteze sub cine ştie ce pretext absurd şi să se mire de scaunul din uşă, i-ar spune că tocmai se schimba de haine şi cum nu are cheie de la cameră, a trebuit să improvizeze. 
Miruna începu să cerceteze cu atenţie fiecare colţ al vechiului ei dormitor, deşi ştia că Marius nu ar comite în veci imprudenţa de a lăsa la vedere un indiciu cât de mic despre năravurile lui bolnave.

După ce fu sigură că nu exista nimic în camera ei pe care Marius l-ar fi putut folosi pentru a-i face rău încă din prima noapte, desfăcu fermoarul genţii mai mici. 
Scoase din ea câteva rânduri de haine: despături bluzele şi le aşeză pe umeraşele de lemn vechi lăsate de Marius în şifonier, îşi netezi fustele şi rochiile, îşi stivui cele câteva perechi de blugi cu talie joasă. După ce le puse pe toate în şifonier, se opri din despachetat şi trecu la geanta mare. 

Desfăcu fermoarul, dădu la o parte câteva prosoape, 

cărţi şi lenjerii de pat şi ajunse la cel de-al doilea fermoar, care deschidea un compartiment ascuns al genţii. Ştia că nu trebuia să îl deschidă, pentru că putea fi surprinsă de Marius chiar atunci, dar ceva mai puternic decât ea o tot atrăgea spre cheiţa mică a acelui compartiment.

Hotărî să îl deschidă, calculând că i-ar lua doar câteva secunde să tragă înapoi fermoarul, dacă ar fi ca Marius să dea buzna. Mai ezită însă câteva secunde. Își trecu mâna prin păr, își șterse buzele cu mâneca dreaptă și apoi deschise. 

Deschise şi rămase vrăjită de revederea arsenalului aflat dinăuntru. 

Cele două perechi de cătuşe, flacoanele şi spray-urile de diferite mărimi, seringile subţiri şi sterile, toate erau intacte, dimpreună cu bisturiul chirurgical, masca de oxigen şi câteva faşe. Puţin mai departe, o cameră de filmat şi câteva microfoane, toate cât un nasture, alături de o rolă de bandă adezivă şi un mosor de sfoară. Miruna se uita spre toate aceste obiecte ca spre nişte fraţi de arme, încrezătoare şi convinsă de victorie, în ceea ce urma să fie cea mai înspăimântătoare, riscantă şi totuşi îndreptăţită acţiune din viaţa ei.

Închise fermoarul care ascundea toate instrumentele pe care le admirase pe furiş. Îşi aminti de plăcerea teribilă pe care o simţise prima dată când se gândise la câtă suferinţă i-ar putea provoca cu toate acele instrumente. O plăcere pe care o simţea sălbatică, străină şi totuşi atât de râvnită. Luni în şir, plăcerea aceea imaginată fusese singurul lucru care o împiedicase să îşi pună capăt zilelor. Vedea fiecare gest pe care îl va face, repeta fiecare cuvânt pe care îl va spune, regiza mental totul, de la zâmbetele cu care şi-l va apropia pe Marius şi până la discursul plin de venin pe care i-l va scuipa în obraz la momentul potrivit. Îi venise greu la început să creadă că o fiinţă umană ar putea simţi atâta ura împotriva altei fiinţe umane. Şi îi fusese şi mai dificil să accepte despre sine că este de ajuns să retrăiască din amintire acele clipe de coşmar provocate de Marius pentru a se transforma într-un monstru însetat de răzbunare. 

Însă la un moment dat, după ce îi trebuiseră ani de zile ca să îşi reconstruiască fiecare celulă de încredere în sine, de respect pentru propria fiinţă, să înveţe să se placă din nou şi să ştie că valorează ceva, în ciuda celor trăite, răzbunarea ei îşi pierduse componenta aceea emoţională, aproape instinctuală şi se transformase în altceva: într-o încercare de a pune punct la tot ceea ce o trăgea spre trecut, nelăsând-o să îşi trăiască prezentul ori să se gândească la viitor. Un „closure”, cum spunea atât de fain limba engleză.

Se întinse în pat, dar sări drept în picioare după numai câteva secunde, de parcă ar fi muşcat-o ceva. Merse câţiva paşi spre fereastră, dar se opri, privind îngheţată la perdeaua care sub învolburarea vântului de afară părea o gură hâdă gata-gata să o înghită.

Lumina veiozei îi răspândea pe perete umbra siluetei şi până şi de asta se sperie. Se auzi gâfâind ca după o alergătură zdravănă şi îşi apăsă pieptul cu ambele mâini, exact în dreptul inimii, încercând să îşi potolească toate spaimele.

Frânturi de amintiri, asemeni unor cadre decupate din filme, îi năvăleau în minte, uscându-i gura, împăienjenindu-i ochii şi provocându-i o imensă greaţă.

I se părea că este prinsă în visul unui vis, ca atunci când vrei să te deştepţi, însă nu poţi, pentru că o piatră imensă îţi striveşte pieptul, paralizându-ţi orice mişcare şi orice încercare de a te trezi sau de a striga după ajutor.

Era sigură că este cea de acum şi totuşi se vedea ca în urmă cu 15 ani, aşezată pe pat, zbătându-se într-o agonie sfâşietoare. Se dădu în spate înfricoşată, astupându-şi gura cu ambele mâini, de teamă să nu ţipe. Scutură de câteva ori din cap şi iluzia dispăru: patul era din nou gol şi o aştepta să se culce.

Însă nu ar fi putut să adoarmă atunci. Starea de alertă indusă de acele amintiri dureroase îi făceau imposibilă orice încercare de a se linişti pentru a adormi. Gândurile îi alunecară spre Cati. Îi revăzu ochii şi zâmbetul. Un zâmbet ce te făcea să plângi, căci ascundea parcă în el toată suferinţa mută a lumii. Un zâmbet care începuse să semene a speranţă pe măsură ce stătea mai mult de vorbă cu noua ei colegă de cabinet, aşa cum o cunoscuse la început pe Miruna. Discuţiile lor timide se transformară, odată cu trecerea timpului, în adevărate „şedinţe”, adeseori mai benefice şi mai puţin costisitoare decât cele de psihoterapie pe care le frecventau amândouă.

Miruna decise să meargă la bucătărie să îşi facă un ceai, sperând că ora târzie o va apăra de compania nedorită a lui Marius, care, credea ea, dormea dus. Aşa că ieşi fără zgomot din dormitor şi intră în bucătărie. Nimeri din prima dulapul şi raftul pe care se afla ceaiul de tei, adăpostit in aceeaşi cutie din care il băuse, în aceeaşi bucătărie, în urmă cu 15 ani. 

– Cât de constant este în obiceiuri,  îşi spuse ea în gând. Să sperăm că şi-a păstrat şi năravurile murdare, nu doar cutia asta veche de ceai.

Se aşeză pe băncuţă, cu ceaşca de ceai în faţă şi îşi lăsă mintea să se limpezească de toată agitaţia pe care o simţise cu puţin timp în urmă.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 24/09/2017 de în INIMI ELASTICE.
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: