Un om cu întrebări

Femei și … alții

Gata, time-out: sunt “mâncaţi”, spălaţi, liniştiţi, sper eu, până la ora de culcare. 
Timp suficient cât să fumez o ţigară, până se răceşte mămăliga cu ou fiert şi cu unt (daaa, şi eu aud celulele „umflându-se în pene” că vor deveni celulită:) şi să verific ceva pe net. 
Şi peste ce crezi că dau? Peste un articol “minunat” despre cum orice femeie, indiferent de vârstă, stare civilă ori materială trebuie neapărat să aibă grijă de ea:  să se odihnească când e obosită, să îşi acorde timp pentru răsfăţul corpului, să se 

întâlnească periodic cu prietenele, să dea orice stres deoparte, să ducă o viaţă liniştită, cu piele netedă  şi circumvoluţiuni „zen” până la adânci bătrâneţi. No, nimic de zis: epilatul e posibil şi cu un aparat de unică folosinţă, nu doar la Spa, te poţi pensa și la lumina zilei, nu doar la cea din salonul de înfrumuseţare, poţi să şi dormi (la un moment dat:), prietenele adevărate răspund la telefon în miez de noapte și dacă vă vedeţi de doar 2 ori pe an. 
Ce m-a împins să scriu articolul ăsta, după 3 ore dormite azi noapte şi vegheat la căpătâiul unui copil mic “un pic bolnav”, după vreo 5 telefoane, în ziua de lucrat acasă, în care am dat explicaţii pentru o „bubă” pe care am “norocul” să o fi încasat în plin, după vreo 30 de mailuri cu tot felul de urgenţe, după aspirat toată casa, scos 2 ture din maşina de spălat, dat cu mopul, ordonat, aşezat, strâns, sortat, prăjit şi etc., ei bine, ce m-a împins, ziceam, să “urlu” prin scris ce simt pe dinăuntru, au fost câteva remarci de la finalul articolului în “cestiune”: că femeia care 

n-are grijă de ea e mereu nefericită, îmbătrâneşte mai repede, mai dureros şi poate muri aşijderea, că tu, ca o autentică “wonder woman” a timpurilor moderne, n-ai de ce să te stresezi, să te grăbeşti, să îţi faci sânge rău, să te ambalezi ori să munceşti până cazi lată şi alte asemenea … „delicatețuri”, ca să nu le zic altfel. 
Deci, cum ar veni, partea femeiască din lumea asta trebuie doar să se bucure de viaţă, fără să accepte nimic din ceea ce ar putea să îi dăuneze.

Really? Adică, really-really? Are cineva senzaţia că lumea e plină de femei „masochiste” care caută toată ziua probleme care să le complice viaţa? 
Oameni buuuni! Măi, ăştia ori astea care etichetaţi, clasificaţi, reproşaţi şi la urmă condamnaţi fără drept de apel pe oricine nu este ca voi, luaţi o pauzăăăă! 
Hai să vă spun ceva: viaţa nu înseamnă numai o coafură nouă, ore sporovăite cu o prietenă care abia aşteaptă să spună şi altora ce tocmai i-aţi spus voi „în secret”, selfie-uri în apă de culoare “fotoşopată” (gen), ori manifestarea unei aroganţe adeseori fără temei faţă de oricine nu poartă ultimul răcnet de pantofi şi geantă. Nu înseamnă nici câte work shop-uri ați bifat înaintea „nesuferitei” de la Conta, ori câte zâmbete v-a adresat vouă noul CEO. 
Viaţa nu e pentru toţi “tren de plăcere”. 
Acolo, „în tranşee”, există femei care nu-şi permit să îşi pună dinţi în gură, care muncesc de la 6 dimineaţa la 8 seara pe câmp, fără pauză de siestă şi fără umbreluţă 

să le ferească de UV-urile periculoase, femei care vin de la o slujbă, îşi întreabă copiii dacă au mâncat şi şi-au făcut temele şi apoi merg la a doua slujbă, femei care îşi lasă copiii în urmă şi se duc în ţări străine ca să şteargă bătrâni la fund, ca să aibă, din banii câștigați, cu ce să le cumpere copiiilor caiete, haine si mâncare. Există pe lumea asta şi femei bătute, abuzate ori violate în mod repetat de jivine numite „rude”. 
Există tot acolo „în tranşee” şi femei care îşi “duc boala pe picioare”, spălând, 

călcând, gătind, scuturând, aşezând şi îngrijind copii, mai mici sau mai mari, 

care se uită la ele ca la Soare. 
Există atâtea alte “categorii” (că tot vă ocupaţi cu domeniul ăsta!) de femei suferinde ori sângerânde pe lumea asta, în ţara asta, în oraşul vostru ori la mai puţin de 3 metri de voi. 
Dar nu le vedeţi, de ce să le vedeţi? Nu-i aşa că e mai simplu să porţi ochelari de cal, care să îţi arate doar lumea ta? 
Totuşi, măi astea care blamaţi toate femeile care nu vă urmează sfaturile, secretele sau recomandările, ştiţi voi care este extraordinarul „har” al multora dintre „celelalte” femei? 
Că nu se lasă niciodată învinse. Că se ridică mereu, oricât de adânc ar fi noroiul în care 

zac la un moment dat. Că ştiu că orice s-ar întâmpla, trebuie să meargă mereu înainte sau, cum spune o expresie faină, “keep moving forward”! 
Şi ca să nu mă acuzaţi de generalizare nefondată, hai să vă mai spun ceva: modul în care îşi trăiesc viaţa unele dintre aceste femei nu este sacrificiu, nu este chin la fiecare pas. Este o trăire asumată. Pentru că ele ştiu că trebuie să le facă pe toate. Că înainte de a pretinde orice ajutor, trebuie în orice clipă să se poată descurca, dacă de mâine ar rămâne complet singure pe lume. Femei care au văzut ce înseamnă “mai rău” şi şi-au jurat că nu se vor mai întoarce niciodată în acel loc, femei care preferă să îşi forţeze toate limitele – fizice, intelectuale, emoţionale – pentru cel mai mic progres – pas cu pas, pas cu pas. 
Femei “masochiste” care ascultă poveşti triste pentru a-şi aminti că toţi cei care îşi ating visurile, cei care ies din mizerie şi chin, cei care ies din bezna auto-compătimirii, a auto-victimizării sau cea a auto-complexării sunt cei care luptă, care nu se odihnesc, 

care ştiu că orice clipă este una de muncă la construcţia propriei vieţi. 
Zilele trecute am văzut, în timp ce găteam, toate cele 3 părţi ale documentarului “Human”. 
În afară de toată gama de sentimente, adeseori contradictorii, pe care mi-a inspirat-o acest documentar, am primit un răspuns la o întrebare care mă chinuie, cred, dintotdeauna: de ce m-am născut aici şi acum şi nu altundeva şi altcândva? 
Iar acel răspuns este: pentru a nu fi înrobită ca femeile din Syria, pentru a nu fi bătută ca femeile din Kenya, pentru a nu muri de foame ca cele din Haiti sau pentru a nu fi violată ca femeile din Afganistan. 
Aş vrea să închei într-o notă mai puţin categorică acest articol.

Nu pot!

Ca milioane de femei din lumea asta, nu (mai) dau doi bani pe etichetări, comparaţii, tentative de marginalizare, de amuţire ori de subjugare a spiritului. 
Aşa că dragi femei din lumea întreagă, şi în cele mai negre clipe, amintiți-vă de versurile de mai jos: 
“Sometimes when I feel afraid, I think of what a mess I’ve made 
Of my life 
Crying over my mistakes, forgetting all the breaks I’ve had 
In my life 
I was put on earth to be, a part of this great world is me 
And my life 
Guess I’ll just add up the score, and count the things I’m grateful for 
In my life 
This Is my life”. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 10/07/2017 de în Chiar aşa.

Navigare

Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: