Un om cu întrebări

Dragă binevoitorule

Când dor degetele de la tastat în miez de noapte traduceri în engleză, îmi amintesc cum pe la 6 ani visam cunosc într-o zi această limbă aproape de perfecţiune.
Când unele mămici de la grădiniţă îmi privesc cu superioritate unghiile tăiate milităreşte şi date cu aceeaşi nuanţă de alb rezistent la spălat de multe vase, le răspund cu o privire de „je m’en fiche”, căci unghiile cu floricele sunt ultima mea grijă pe lumea asta.
Când doare spatele de la atâta adunat de jucării de peste tot, uit la bucuria cu care se joacă fiică mea, mutându-le dintr-o cameră în alta.

Când şefi, colegi ori subalterni îmi spun nu mai muncesc de parcă mi-ar ridica cineva statuie, îmi văd o variantă a mea îmbrăcată în uniformă de vânzătoare într-un magazin din oraşul natal din care n-am ieşit niciodată.
Când tineri de seama mea catalogau acum 20 de ani „bătrână” pentru ascultam „Pink Floyd”, „Deep Purple” sau „Phoenix”, rememoram vocea caldă şi chipul fericit al tatei în timp ce fredona la chitară solo-ul din „Hey you”.
Când colegele mele nu îşi explicau cum de nu vin cu ele la masaj, la restaurant sau la coafor, eu mă gândeam dacă am bani să-mi plătesc factura de lumină din luna aceea.
Când oameni pe care îi admiram ridicau din sprâncene, spunândumi nu pot  reinventez ceva ce deja există pe piaţă şi că ar fi mai bine  nu îmi fac iluzii voi avea vreo comandă, îmi mai cumpăram cu banii din “ghost writing” hârtie, peniţe şi cerneală pentru scrisorile cu “texte siropoase”, cum le spunea, cu afecţiune, o prietenă.

Când nişte şefi de departament „superiori” tratau ca pe un roboţel încuiat care trebuie doar tasteze, nu şi gândească ori să comenteze, citeam zi de zi în metrou cursuri și cărți despre meseria mea,  ca le pot şterge într-o zi de pe faţă rânjetul ăla plin de aroganţă.
Când ai mei mi-au „interzis mai lucrez noapte de noapte la „nebuniile” mele, după ce am chemat salvarea acasă de două ori în acelaşi an, mi-am mai făcut o cafea la trei dimineața şi mi-am imaginat ţin în palme coperta romanului abia ieşit de la tipografie.
Când o fată drăguţă, aprovizionată de acasă cu „de toate”, îmi ţinea predici despre cum trebuie îmi organizez bugetul ca nu mai am datorii, eu întrebăm cu ce bani am îi cumpăr mamei încă două cutii de medicamente pe care nu şi le permitea.
Când moţăi cu laptopul în braţe, veghind bebeluşa care doarme alături, tresar cu ochii în proiectul pe care nu fi crezut niciodată îl voi putea face de una singură.
Când primesc recomandări de la „oameni echilibraţi” de a nu mai consuma, agita, implica, munci ori încerca să le fac toate, abţin cu greu îi întreb cum este viaţa lor, dacă sunt fericiți, ce au primit de-a gata ori cât au muncit cu adevărat pentru ce ştiu, ce au ori ce au ajuns.
Când citesc sfaturi “elevate” de parenting de la femei care n-au dus în viaţa lor la capăt o sarcină plină de griji şi probleme şi nici n-au vegheat la căpătâiul bebeluşului bolnav pe un pat de spital, mi se face şi mai drag de gălăgia şi lipsa de disciplină militărească aşa-zis dăunătoare dezvoltării copiiilor mei.
Când vreo domniţă coborâtă dintr-un Audi, care nu leagă o frază corectă la telefonul cu cristale „Swarowski”  priveşte ca pe o cerşetoare când ies de la vreun magazin „de 13 lei”, îmi țin fruntea sus pentru ce am în sacoşă e cumpărat cu bani câştigaţi cinstit, nu primiţi pentru servicii “speciale”.

Când vreun coleg de liceu îmi flutură, „învingător”, diplomele de la două facultăţi, luate pe bani de la tăticu‘, îmi amintesc de drumul prin nămeţi, de la serviciu la examene, cu fiu-meu în burtă.
Când fete din generaţia mea îşi etalează vacanţele prin străinătate sau bijuteriile cumpărate de soţi, îmi zâmbesc singură privind la mâinile cândva bătătorite de coada sapei şi îmi mai pun un teatru radiofonic pentru vacanţe în sufletul meu.

Când unii încearcă coboare pentru nu-s suficient de deşteaptă, descurcăreaţă, relaxată, şmecheră sau oportunistă, eu uit la drumul pe care l-am parcurs până acum şi îmi spun fără determinare şi hotărârea de a nu renunţa niciodată, nicio altă „calitate” nu m-ar fi putut scoate din auto-suficienţă, auto-mulțumire ori ditr-o viață fără „zvâc”.
Când mulţi din jur vor doar se bucure de confortul vieţii, eu îmi mai fac o cafea în creierii nopţii şi mai lucrez la o documentare, mânată de dorința de a ști mai multe decât ieri.
Aşa , dragă binevoitorule, dacă îţi trece vreodată prin cap îmi ţii morală pentru nu-mi repar dantura, te miri afectat nu am făcut master sau nu am scris încă o carte, abţinete.
Dacă ai de gând îmi impui normele tale de judecată pentru lucruri pe care nu le-ai trăit în locul meu, răzgândește-te

Am pierdut prea mult timp încercând să mă încadrez în norme, în cenzură inutilă, în compromis și în ce se face și nu se face. Să îmi pun doar întrebări „normale”, să șed binișor sau să zâmbesc reglementar.
Stai mai bine departe, nu face pe samariteanul şi nu încerca  câştigi material de comparaţii penibile, declarândute interesat de ce mi se întâmplă.
Cum îmi trăiesc eu viaţa, cât de repede ard sau cât de mult îmi împing limitele, este strict treaba mea.
Diferenţele între mine şi tine sunt evidente:
cel mai probabil vei trăi mai mult ca mine, mai bine ca mine şi mai îndrăgostit decât mine de propria imagine
cel mai probabil ajutorul pe care l-ai primit din ziua în care teai născut va continua până când cei care ţi-l dau nu vor mai fi
cel mai probabil nu ai întrebări care îţi strice zenul, pentru ai doar certitudini
cel mai probabil vei avea o viaţă fără nori, fără încrâncenări, fără lupte și fără profunzimi.
Şi dacă tot ai un prezent şi un viitor mult mai luminoase decât ale mele, de ce nu laşi în pace?
Ce te intrigă atât de tare încât simţi nevoia cobori, provoci, compari, stânjeneşti ori să mă agasezi?
Ce îţi lipseşte? Ce crezi obţii condamnându- nu sunt, nu trăiesc şi nu vreau aceleaşi lucruri ca tine? Ţi-am cerut ceva ori miai dat ceva, mi-ai fost alături în clipele cele mai negre ori îţi sunt datoare în vreun fel? Am răbdat de foame împreună, ne-am epuizat mintea, trupul și inima împreună, am plâns ori am râs împreună? Ți-am plâns oare pe umăr sau ți-am cerut găzduire când am pierdut tot?
Hai îţi spun ceva: cea mai importantă diferenţă dintre noi va fi cea din clipa sfârşitului, când tu vei spune ai trăit bine datorită celorlalţi, iar eu voi putea spune viaţa a fost exact aşa cum mi-am făcut-o!
Așadar, la nicio revedere, dragă „binevoitorule”!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 04/05/2017 de în DE ÎNCEPUT.
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: