Un om cu întrebări

Un fel de depresie

“Depresie = stare patologică caracterizată pe plan psihic de o stare de spirit tristă cu pierderea motivaţiilor, autodepreciere, dificultate de a se concentra, teamă de viitor, anxietate, un sentiment de vinovăţie şi de neputinţă” (sursă: http://www.csid.ro/dicţionar-medical)

Zilele trecute am citit pe FB un comentariu amplu care susţinea oamenii nu şi-ar permite fie deprimaţi dacă ar avea cu ce îşi ocupe timpul şi mintea, depresia este o scuză pentru a justifica eşecurile din viaţă sau pentru a nu încerca nimic şi oamenii cu adevărat puternici nu au cuvântul “deprimat” în vocabular.
Wow, câte aberaţii debitate pe “cuvântpătrat”!

Comentariul respectiv m-a revoltat suficient cât îmi asum riscul, prin scrierea acestui articol, fiu etichetată deprimată”, “disperată de viaţă”, “rătăcităsau alte sinonime. Fiind o relatare personală, ea nu are niciun moment pretenţia de punct avizat în domeniile care studiază depresia.
Eu am făcut cunoştinţă cu depresia în clasa a IX a, citindPe culmile disperăriiscrisă de Emil Cioran.
Am rugat un coleg din clasele mai mari o împrumute de la biblioteca şcolară, pentru elevii de vârsta mea nu aveau voie o citească (asta era regula la mine în liceu atunci), iar eu auzisem atâtea despre ea încât trebuia o citesc cu orice preţ.
Nu ştiu dacă atunci a fost prima oară când întrebări “grele” au început macine. Nu îmi amintesc exact dacă înainte de citirea acelei cărţi mai avusesem întrebări despre motivul pentru care omului i se viaţa, doar pentru a i se lua, despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu ori despre rostul într-o lume imensă în care sunt un bob de grâu. Cert este acele întrebări şi multe altele mi-au adus stări adânci de tristeţe, nu doar din cauza negăsirii unor răspunsuri, ci și din cauza conștientizării condiției fragile a omului.
Ce ştiu cu siguranţă este acela a fost punctul de scoatere la lumină a unor întrebări ce până atunci moţăiseră într-un colţ prăfuit al minţii, eu neavând ştiinţa sau îndrăzneala de a le scutura de praf şi a le folosi întru înţelepţire.
Ceea ce putea fi o “simplă” depresie a adolescentului (pentru există şi aşa ceva) s-a transformat într-o constantă care m-a însoţit în toţi anii pe care îi am acum.

Nu am dobândit niciodată măiestria optimiştilor incurabili, care pot vadă un lucru bun chiar şi în cea mai mare tragedie. Ani întregi m-am auto-învinovăţit pentru nu simt şi nu exprim la fel de “happy-happy, joy-joy” ca unii oameni din jurul meu, am petrecut nopţi albe întrebându ce e în neregulă cu mine, de ce nu pot bucur pur şi simplu, mulţumesc cu ceea ce sunt, ştiu sau am. Ori m-am lăsat măcinată de dorul de altceva, un dor nedefinit şi nedefinibil, ca şi cum ceva altfel ar trebui însemne viaţa, un „altfel” care însă nu mai venea.
M-am simţit neputincioasă în fața marilor pre-condiţionări (de timp şi spaţiu), m-am condamnat pentru cele trecute şi cele prezente, am suferit pentru nu sunt imaginea din propria oglindă, m-am zbătut mereu le fac pe toate bine, probabil din cauza unui automatism stupid deprins în copilărie.
Poate toate astea nu înseamnă depresie, ci doar un neastâmpăr, o căutare continuă, izvorâtă din cine ştie ce complex de împrejurări, predispoziţie genetică, educaţie ori supra-analiză.
Într-un final, puţin după 30 de ani, am ales nu mai lupt, ci îmbrăţişez toate gândurile, stările, emoţiile, întrebările şi căutările ce pot fi definite, cel puţin parţial, ca depresie.
îmbrăţişez nu a însemnat niciodată le caut, mi le auto-induc ori complac în prezenţa lor. Înseamnă doar le văd ca parte din mine, din cine şi ceea ce sunt. Înseamnă înţeleg vin şi pleacă. Înseamnă atunci când vizitează, evit deciziile importante, contactele cu oameni pe care putea îi rănesc, gesturile ireversibile ori cuvintele pe care nu le mai lua înapoi
Procedând astfel, am reuşit în sfârşit nu mai simt, o “inadaptatăşiinadaptabilă”.

Revenind la comentariul care a generat scriitura de faţă, depresia m-a vizitat şi în timp ce ştergeam parchetul cu mopul, îmi schimbam copiii de haine, căram sacoșele de la piaţă ori lucram în paralel la două proiecte la birou. Depresia mi-a stat alături şi în vizitarea unor locuri minunate, şi în seara cu fetele în oraş, şi în maternitate înainte de naştere, şi la petrecerea vreunei colege. Nici când săpam la cazma în grădină ori când terminam spre dimineaţă şmotrul casei, nici când îmi pregăteam slide-urile unei prezentări în faţa a 50 de oameni și nici când citeam vreun roman captivant, depresia nu ezită întrebe ce mai fac.
Aşa nu, nu trebuie fii lipsit de preocupări ori ai prea mult timp la dispoziţie ca fii deprimat. Vocea aceea din cap îţi vorbeşte indiferent de anotimp, oră sau activitate.
Cât despre afirmaţiile depresia este o scuză pentru a justifica eşecurile din viaţă sau pentru a nu încerca  fac nimic bun, am spun lucrurile stau exact invers.
Am reuşit de multe ori privesc oarecum din exterior, în clipele când eram la pământ, înţeleg ce simt este trecător şi trebuie îmi găsesc pârghiile interioare ca ridic de jos. Şi astfel depresia nu a mai fost nici condamnare, nici boală, nici duşman.

Parafrazându-l pe Les Brown, care spunea e uşor fii optimist când toate merg bine, dar adevărata evoluţie are loc abia atunci când totul este contra ta, când vocile din cap te acuză nu eşti bun de nimic şi toţi ceilalţi te părăsesc sau te dezamăgesc, am spun am cunoscut cele spectaculoase prefaceri în momentele de depresie.
Nu există întâlnire cu tristeţea, cu pierderea motivaţiilor, cu autodeprecierea, cu dificultatea de a concentra, cu teama de viitor, cu anxietatea ori cu sentimentul de vinovăţie şi de neputinţă din care nu ies … altfel. Din care nu arunc cu entuziasm spre recăpătarea celui mai important lucru de care pare priveze depresia: eu, cu “toate pânzele sus”.
Ultima parte a comentariului spune oamenii cu adevărat puternici nu au cuvântul “deprimat” în vocabular. Am amintesc doar cazul sportivilor de performanţă care, după o depresie, datorată unui eşec competiţional sau unei accidentări, revin în arenă cel puţin la fel de puternici, având uneori rezultate chiar mai bune decât cele anterioare depresiei.
Care e concluzia? depresia e bună? n-ar trebui ne îngrijoreze? n-ar trebui mergem la doctor, ca o tratăm? Nu, nici pe departe. Mai ales ce am descris eu poate nu fie, medical vorbind, depresie autentică. Concluzia este oamenii trebuie facă ce este bine pentru ei, pentru sănătatea lor mintală şi emoţională. Dacă depresia le viaţa peste cap, ia atitudine. Mai ales anual un milion de oameni îşi iau viaţa din cauza unor stări sau condiţii depresive, ceea ce înseamnă nu e un subiect care trebuie tratat superficial.
Concluzia este şi de-a lungul vieţii, orice om suferă pentru o perioadă mai mică sau mai mare de timp de o formă uşoară sau severă a depresiei. Şi atunci când asta se întâmplă, cel mai potrivit este fie se adreseze unui specialist, fie petreacă suficient timp cu sine pentru a se cunoaşte, până în punctul în care află cât de grav este şi ce trebuie facă în continuare. Ceea ce NU ar trebui facă oamenii niciodată este permită altora îi judece, îi condamne şi îi marginalizeze pentru ceea ce gândesc ori simt în interiorul lor.

Nu depresia ne face slabi, vulberabili, lipsiţi de chef, închişi, ci cum alegem ne raportăm la noi înşine în momentele de depresie: luptăm sau fugim? Ne arătăm sau ne ascundem? Ne auto-cunoaştem sau ne auto-denigrăm?

În final, este vorba tot despre noi, într-o condiţie care poate fi creatoare de dimensionări viitoare pozitive ale “eului” sau de prefaceri distructive ireversibile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 27/04/2017 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: