Un om cu întrebări

Coșul de rufe

Trăim într-o lume definită de competitivitate. Din clipa în care ne naştem şi până în cea în care murim, intrăm într-o competiţie ameţitoare, dictată de circumstanţe, precondiționări spațio-temporale, obiective, şansă sau ghinion, abilităţi, competenţe sau determinarea de a lupta, de a evolua, de a nu renunţa.

Competiţia ni se insuflă din copilărie ca fiind ceva deosebit de bun, de firesc. Până la un punct, aşa şi este. Fără determinare, strădanie, muncă şi rezistenţă, am fi poate încă în comuna primitivă
Cert este pe măsură ce creştem suntem prinşi şi mai abitir în această competiţie. Nu trece mult până observăm întotdeauna va exista un student mai inteligent, mai „șmecher”, mai rezistent la învăţatul nopţi la rând ori mai hotărât de a prinde, prin rezultate foarte bune, una dintre bursele de merit și așa puține în facultățile din România. 
Întotdeauna va exista cineva gata îţi ia locul la job, dacă nu vei fipeste aşteptări” – un termen din ce în ce mai drag managerilor care îţi spun fără vreo idee despre ce înseamnă motivarea angajaţilor sunt vreo 10 inşi pe piaţa de muncă care s-ar bucura prindă un post ca al tău. Oricât de mizerabil ai fi tratat ori plătit în acel post …
Întotdeauna se va găsi o mămică maimiezoasăla şedinţa de la grădiniţă, care îi organizeze pe toţi şi care te informeze „a posteriori” ce cadou a luat educatoarei din banii cu care şi tu ai contribuit la respectivul cadou. Atâta timp cât se va găsi întotdeauna un om mai înfometat, mai înfrigurat, mai lipsit de afecţiune ori de apreciere, mai avid de siguranţă ori de confort sau, de ce nu, mai lipsit de scrupule ori de coloană vertebrală decât tine, nu ai cum ieşi din competiţie.

De multe ori, avem senzaţia decidem singuri dacă intrăm sau nu în competiţie. Sunt mulţi aceia care declară nu au picat în cursă, aşa îşi iau rucsacul în spinare şi călătoresc în jurul lumii, scriind impresii despre locurile pe care le văd, aparent fără griji și invidiați de ceilalți. Ceilalţi, a căror viaţă se derulează după un program strict de trezire, de mers la serviciu, de mâncat, dormit, trebăluit şi, eventual, distrat în week-end sau în vacanţe.

Ceilalți – prinşi în competiţie fără îşi dea seama ori fără accepte vreodată această stare de fapt.  Şi e firesc, aș spune, ca oamenii îşi îndeplinească obligaţiile faţă de societate, îşi facă datoria de oameni, producă astfel încât aibă ce consume. Da, dar … când competiţia devine din zi în zi mai dură, când există întotdeauna cineva dispus accepte ori facă lucruri pe care tu nu poţi, nu vrei ori nu ştii, mi se pare ne îndepărtăm foarte mult de ideea trăirii cu bucurie a singurei vieţi pe care o avem.
Ai fi tentat speri singurul aspect al vieţii „ne-mânjit” de competiţie este iubirea. Falsă speranţăDacă orice relaţie se construieşte zi de zi, aşa cum spun unii şi alţii, atunci competiţia cu ceilalţi pretendenţi la inima alesei tale este ceva subînţeles. Da, chiar şi când eşti căsătorit, când există încredere și susţinere reciprocă, paşii greşiţi, gravi pe care îi faci te pot costa ieşirea din acea competiţie. De ce credeţi există atâtea divorţuri? Ca nu mai vorbesc de competiţia cu propria persoană, fie transpusă în hotărâri de tipul „astăzi am îmi înving oboseala şi am s-o ascult pe nevastămea când îmi povesteşte cum i-a mers” sau “trebuie ies cu el la film, chiar dacă tot ce îmi doresc e zac nemachiată, ne-urcată pe tocuri, uitându la nişte SF-uri vechi.”
Tragic este însă există momente în care competitor îţi devine până şi coşul de rufe. Da, da, rufele alea care reprezintă mărturia timpului pe care tu nu l-ai petrecut în parc cu copilul tău, fiind prea „prinsă” la serviciu ca ajungi acasă înainte de lăsarea întunericului.

Coşul ăla de rufe care îţi aminteşte eşti atât de preocupată de sutele de lucruri pe care vrei le faci în fiecare zi, încât iar ai uitat cumperi detergent de scos petele. Coşul cu hăinuţe din care dai deoparte lucrurile rămase mici copiiilor, lovindu-te de dureroasa întrebare „ce am făcut cu viaţa mea în lunile astea în care copiii mei au crescut?”

Coşul de rufe care îţi apasă umerii gândindute iar trebuie pierzi jumătate de noapte călcând tot ce vei scoate din maşina de spălat. Coşul cu pantaloni în care nu mai încapi, pentru că niciodată nu te ambiţionezi suficient de tare cât „faci abdomene” mai mult de 3 zile consecutiv, găsinduţi mereu scuze. Coşul de rufe care îţi mănâncă timpul pe care suferi nu îl poţi dedica lucrurilor la care ţii cu adevărat. Coşul de rufe care, alături de norma de curăţat, spălat, gătit, muncit, planificat, zbătut, supravieţuitîţi asigură rămânerea veşnică în labirintul competiţiei.

E dureros oamenii nu înţeleg decât uneori prea târziu cei 50, poate 80 de ani cât durează viaţa, împărţiţi foarte strict între şcoală, serviciu şi obligaţii de tot felul, ar trebui poarte în ei o rază de speranţă.

Speranţa poţi avea o clipă de bucurie, în care nu fii măcinat de ce te aşteaptă la serviciu, de grija zilei de mâine, de teama nu îţi creşti copiii cum trebuie sau de cea undeva, la un moment dat, teai pierdut pe tine şi acum nu ştii cine e străina asta care îţi trăieşte viaţa. Competiţia în care suntem înscrişi cu forţa, adeseori de la vârste prea crude pentru a înţelege ce ni se întâmplă, ar trebui explicată şi însuşită doar ca o componentă a vieţii, şi nu ca o definiţie a ei. Însă e din ce în ce mai greu faci asta în zilele noastre, ma iales lucrurile care îţi lipsesc în etapele de formare (copilărie, adolescenţă) vor fi exact lucrurile pentru care vei lupta mai intens în această competiţie. 
Dacă există și o parte „amuzantă” în toată situaţia asta, ea este dată de modul în care competitorii au ajuns considere e firesc fii măcinat de teme „comune” – restanţa la întreţinere, un job cu satisfacţii materiale, ieşitul în oraş cu prietenii , o imagine socială bună – și cum îi privesc ca pe nişte nebuni pe cei care au și altfel de griji, care se întreabă ce îi aşteaptă dincolo de moarte, care vor să învețe tot timpul ceva nou, interesant, care se străduiesc înţeleagă care este scopul mai larg al vieţii lor sau care le este locul în lume. Aceşti oameni – jumătate prinşi în competiţie (pentru altfel nu ar avea cu ce trăiască) şi jumătate pătrunşi de ce e dincolo de ea – au cele mai năpăstuite destine.

Se întreabă cel mai mult, cel mai des şi probabil, cel mai în van, “cine sunt, ce e cu mine”, cum spunea un cântec de laPasărea Colibri”.

Ar fi totuşi bine nu uităm în timpul în care noi suntem în competiţie cu prietenii, colegii, vecinii, rudele ori proprii parteneri, viața trece pe lângă noi.

Aşa , deşi uneori blestemăm condiţiile care au dictat regulile competiției, în cele din urmă putem schimba regulile propriei vieţi în orice moment al ei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 31/03/2017 de în Chiar aşa şi etichetată , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: