Un om cu întrebări

Ridurile mele

Stăteam pe scaunul de la coafor şi încercam să îmi golesc mintea de orice întrebări, în timp ce mâinile doamnei Nina – prima coafeză la care merg cu regularitate, de vreo 2 luni – meştereau să îmi tundă bretonul.
Mintea nu îşi mai punea întrebări, dar se oprise în dreptul singurului moment în care mi-am schimbat radical coafura – de la păr lung, castaniu, permanent – la păr semi-scurt, roşcat şi ondulat.
Mă vedem, cu ochii închişi, exact aşa cum arătam atunci – pe la 17-18 ani.
La un moment dat, am dechis ochii şi mi-am zărit chipul în oglinda din faţa mea.
M-am mirat să găsesc în el nişte riduri pe care oglinda din baia de acasă doar mi le şopteşte, poate pentru că becul e cam „chior” sau pentru că nu vrea să mă lase să văd că până și crema anti-rid are nişte limite:)
Şi studiindu-le, mi-am amintit de toate chipurile care au definit, puţin câte puţin, fiecare dintre aceste riduri.

Și pe cele de bucurie, și pe cele de tristeţe. Şi pe cele de extaz, şi pe cele de disperare. Şi pe cele de încrâncenare, şi pe cele de seninătate.
Chipuri de oameni pentru care am riscat cât pentru o viaţă de om.
Chipuri de oameni pentru care am ignorat ce au vrut ochii şi pe lângă care am trecut, dând ascultare doar minţii.
Chipuri de oameni de care m-am îndrăgostit, în vreun fel sau altul, de prima oară de când i-am zărit şi care încă „lucrează” la ridurile mele, aducându-mi un surâs de încântare ori de câte ori mi-i amintesc.
Chipuri de oameni de care mi-e un dor sfâşietor, dar care au tăiat atât de tare în sufletul meu, încât picuri de sânge îmi apar în obraz de fiecare dată când ceva mi-i readuce în minte.
Chipuri de oameni pentru care aş fi mers până la capătul lumii, într-o barcă, fără să ştiu să înot şi cu o spaimă teribilă de apă.
Chipuri de oameni care m-au iubit şi pe care i-am îndepărtat în diverse etape ale vieţii mele, din prejudecată, teamă, mândrie sau ignoranță.
Cred că să faci bilanţul celor pe care i-ai cunoscut, celor care au plecat, celor care au rămas, celor pe care îi ocoleşti sau al celor pe care i-ai vrea înapoi în viaţa ta poate fi un proces extrem de riscant: deşi cu un aparent efect terapeutic, este posibil ca demersul ăsta să fie prea dureros, pentru că prin el descoperi câţi demoni mai ai încă ascunşi prin ungherele minţii sau prin cele ale inimii.
Mi-e foarte clar că există oameni cărora nu le (mai) pasă, oameni care m-au folosit sau care şi-au luat porţia de răzbunare pentru un rău pe care l-am făcut înadins sau fără voie, din orgoliu, suferință, gelozie sau simplă răutate de moment.
Şi oricât de “iluminată” ar trebui să fiu la vârstă asta, probabil că n-am să îmi iert niciodată patima, entuziasmul, nebunia cu care i-am înconjurat pe fiecare dintre cei pe care i-am iubit, admirat, idolatrizat, indiferent de ocazia în care mi s-au ivit în cale.
Ce încearcă să îmi spună ridurile astea e că dez-amăgirea este, cum îmi zicea cineva zilele trecute, un lucru bun, din care trebuie să învăţ: când suferi o dez-amăgire, înţelegi că nu te mai amăgeşti. Redevii cumva conştient, fără să îţi creezi în viitor aşteptări false care tot ţie îţi vor face rău.
Eu, însă, nu cred în teoria asta. Cred că o viaţă fără aşteptări de la propriul eu ori de la ceilalţi, este poate o viaţă echilibrată ori mulţumită, însă searbădă. Seacă. Ca un progrămel de calculator care îşi face treaba, fără să îţi producă o emoţie, o exaltare, un extaz. Fără să te facă să simţi că eşti viu.
Ridurile mele îşi merită locul. Fiecare dintre ele. Şi deşi mi-e greu să mă obişnuiesc cu ele, le privesc ca pe nişte tovarăşi de drum, în care îmi pun încrederea că îmi vor servi de sfătuitori mai târziu, fără însă a fi moralizatori sau egoişti: aceşti tovarăşi de drum vor face loc şi altor riduri, fiecare purtând în sine o julitură, un exces, o încălcare a moralităţii sau din contră, un gest de imensă compasiune, un sacrificiu pentru cineva care are nevoie de el sau o dăruire fără seamăn în faţa unui suflet aşijderea: imperfect, arzătorvanitos, încrâncenat, veşnic întrebător.
Ameţeala care mă cuprinde uneori reflectând asupra propriei vieţi nu apare când privesc spre viitor, temătoare pentru ce va veni. Apare când privesc spre trecut, gândindu-mă că am putut simţi, trăi, ferici, arăta, iubi, deziluziona ori răni atât de mult fără să fi murit. De tristeţe sau de fericire.
Şi dacă pot spune, spre deosebire de o actriţă dintr-un film drag, că nu m-am mulţumit cu viaţa aşa cum mi-a fost dată (“settled”), ci am încercat tot timpul să îi ofer un alt ritm, să îi creez alte pronosticuri sau alt viitor, luându-mă la trântă cu tot ce mi-a stat în cale, înseamnă că exact fix ăsta este rostul pe care l-am căutat întodeauna în întrebările eterne care nu îmi dau pace.

Iar preţul plătit – o viaţă de încrâncenare, cum spun unii, extrem de … echilibraţi – este unul prea mic în comparaţie cu înţelegerea că nimic nu a fost întâmplător, în zadar ori nelalocul lui. Că fiecare om, luptă, întâmplare sau gest, a venit exact când, cum şi de ce a trebuit, la fel ca ridurile mele.
Am ieşit de la coafor şi privind spre un copac înflorit, am înţeles de ce mi-a luat 37 de ani să mă încumet să devin clienta fidelă a unui astfel de loc: pentru că introspecțiile de pe scaunul de la coafor pot fi mai „scumpe” pentru propriul cuget decât niște vizite la psiholog:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: