Un om cu întrebări

Separarea

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)

Fragment din „Inimi elastice”

– Hai să mergem, Cati, îi spuse Miruna. Aerul de afară ne va face bine. Mi se pare că niciuna dintre noi nu reuşeşte să îşi stăpânească durerile pe cât ne-am dori …
Cati îşi şterse lacrimile, se ridică şi o urmă pe Miruna. După ce achitară nota la bar, ieşiră şi aerul neîmbâcsit de nicotină păru să le deseneze pe chipuri o îmblânzire a încrâncenării cu care se luptaseră înăuntru.
– Merg acasă, iau bagajele şi plec spre el, îi spuse Miruna luând-o pe Cati de braţ şi pornind împreună pe jos spre metrou.
– Ai totul pregătit? La bagaje mă refer.
– Da.
– Ai fost atât de sigură că te va primi de ţi-ai făcut deja bagajul?
– Sincer, nu. Am vrut însă să acţionez ca şi cum voi reuşi. În cel mai rău caz, dacă interpretarea mea de astăzi nu l-ar fi convins, măcar îmi puteam lăsa nervii pe lucrurile din bagaj, dând cu ele de pereţi, spuse Miruna zâmbind copilăreşte.
– Ai pus tot ce trebuie şi în compartimentul secret? o întrebă Cati grijulie.
– Da, nu te teme, în fundul fals al genţii mari a încăput totul. Nu uita, nu mă suni deloc. Te sun eu de pe numărul de rezervă o dată pe zi, când plec să caut de lucru. Să nu îmi dai nici mesaje. Telefonul va sta şi el în compartimentul acela, mai puţin când ies şi îl iau cu mine. Chiar dacă îi opresc soneria, nu vreau să înceapă să vibreze când e Marius la mine în dormitor şi să îi dau vreun motiv să mă bănuiască de ceva necurat.  Doar tu ştii numărul, aşa că nu are cine să mă sune în afară de tine.
– Şi dacă trece o zi şi nu mă suni, ce fac? Cum trăiesc cu spaima că ai păţit ceva?
– Nu îţi face griji. Te voi suna. Dacă va fi o zi în care să nu ies din casă, îţi voi trimite mesaj cu o seară înainte, ca să ştii că sunt bine. Trebuie să ai răbdare şi să faci totul aşa cum am plănuit. Un singur pas greşit ne poate costa nu doar anularea oricărei şanse de a-l prinde, dar şi riscul de a încăpea iar pe mâinile lui. Poate că aş rezista, dar nu dacă ar trebui să te ştiu pe tine prizoniera lui. Ar fi prea mult …
Ochii Mirunei începură să lăcrimeze. Cati îi simţi durerea şi se opri. Ajunseră aproape de staţia de metrou şi în lumina târzie a după-amiezii, Cati văzu pe chipul Mirunei mai multă dragoste şi grijă decât zărise vreodată pe faţa propriei mame.
– Nu vom păţi nimic, Miruna. Nici eu, nici tu, îi spuse Cati mângâindu-i cu blândeţe părul. Eu am să îmi stăpânesc emoţiile şi nu am să fac nici cel mai mic gest care să te pună în pericol. Am să urmez planul întocmai: am să îi contactez pe cei din listă, am să mă ocup de procurarea materialelor şi am să fac totul potrivit informaţiilor pe care mi le transmiţi zilnic. Vreau doar să îmi promiţi că vei renunţa imediat dacă vei simţi că eşti în primejdie. Atâta tot.
– Nu va fi cazul, însă dacă asta te liniștește, îţi promit, spuse Miruna, ţinându-şi două degete încrucişate la mâna dreaptă.
Coborâră la metrou. Merseră împreună până la Unirii. Acolo, Miruna rămase în metrou, iar Cati coborî ca să schimbe magistrala. Nu plecă însă imediat, ci stătu pe peron până când trenul se puse în mişcare.

Cu o secundă înainte ca metroul să se cufunde în tunel, Miruna zări pe chipul prietenei sale un zâmbet larg, însoţit de fluturări generoase ale braţelor, în semn de victorie. Zâmbi, recunoscătoare pentru acel cadru de încurajare, perfect pus în scenă de Cati.

Se simţea încrezătoare. Încrezătoare că nu se va da de gol, încrezătoare că va izbuti să ducă planul la îndeplinire, încrezătoare că ceea ce urmează să facă este just.
Sentimentul acela dură doar cât străbătuse metroul două staţii. Când să plece din a treia, Miruna avu un atac de panică, pe care încercă să şi-l controleze aşezându-se pe un scaun abia eliberat de o puştoaică cu ghiozdan de şcoală în spate.

I se învălmăşeau în cap frânturi de imagini, spaime şi întrebări. Imagini din timpul primei ei şederi la Marius, spaima că va fi descoperită şi pedepsită exemplar, întrebări despre cum îşi închipuia ea că poate juca rolul ăsta infam nu pentru o oră sau o după-amiază, ci timp de mai multe zile sau chiar săptămâni.
În vârtejul acela ameţitor, îi apărură în minte ochii lui Cati.

Ochii aceia plini de melancolie duioasă, care grăiau fără ca stăpâna lor să scoată un sunet. Ochii aceia hipnotizanţi, de a căror inocenţă şi putere fără margini se îndrăgostise din prima zi când îi zărise. Simţind cum apariţia aceea îi linişteşte bătăile galopante ale inimii şi îi scade senzaţia că urmează să se prăbuşească, hotărî că ochii lui Cati vor fi motorul care o va împinge tot înainte atunci când se va afla în dificultate.

Se însenină ca şi cum acea tentativă de atac de panică nici nu existase. Şi mai bine, ajunsese în staţia în care trebuia să coboare. Ieşirea din vagonul acela preschimbat pentru scurt timp în temniţă o făcu să revină complet la calmul şi concentrarea de care avea atâta nevoie pentru a pune în aplicare planul ei şi al prietenei sale.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 13/03/2017 de în INIMI ELASTICE şi etichetată , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: