Un om cu întrebări

Smaraldele

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)

Fragment din „Inimi elastice”

– Ce-ai să faci dacă şi după îndeplinirea planului nostru, presupunând că totul va merge conform planului, ce-ai să faci, aşadar, dacă nici această izbândă, să îi zicem, nu te va elibera de demonii pe care îi porți în minte şi inimă?
Miruna îşi lăsă privirea în scrumiera îmbâcsită de mucuri şi analiză întrebarea prietenei sale pe toate părţile. După câteva minute de căutare a unui răspuns, ridică ochii şi îi spuse:
– Am două alegeri: să trăiesc în continuare cu aceşti demoni, încercând să îi ţin încuiaţi mai ales în momentele importante ale vieţii, sau să le cedez şi să îi las pe ei să mă conducă, să facă din mine ce vor.

Aceste alegeri sunt ca două poteci ce ţi se înfăţişează înainte de intrarea într-o pădure: poteca luminoasă e cea pe care te ademenesc negarea şi iluziile: că nu ţi s-a întâmplat nimic, că te simţi bine, că poţi funcţiona ca „om normal”, că ai uitat totul, că nu te mai afectează cu nimic ceea ce ai trăit. Deghizate în iarbă abia mijită, în flori sângerii şi ciripit de păsărele, te invită să o iei pe poteca lor, promiţându-ţi că nu vei mai simţi nimic. Că tot răul se va evapora şi la capătul drumului vei fi atât de încântată de seninătatea potecii, încât nici nu te vei mai sinchisi de ce te aşteaptă acolo sau de preţul pe care îl ai de plătit. Iar demonii aceia deghizaţi îţi vor cere preţul suprem – pe tine şi sufletul tău – iar tu nu vei putea să te împotriveşti. Pe drumul spre linia de finiş, îţi vei fi pierdut orice urmă de voinţă, orice dorinţă de independenţă ori de libertate. Iar la final te vei preda cu totul, căci nu vei avea altă soluţie, rămânând pentru totdeauna prizoniera negării și a iluziilor.
Cea de-a doua potecă e întunecoasă, plină de mărăcini care îţi vor sângera tălpile, de arbuşti care îţi vor strânge gleznele şi de volbură gata-gata să îţi sugrume pieptul până când fiecare nouă gură de aer va deveni o rană atât de mare, încât ai prefera mai degrabă să mori decât să mai respiri chiar şi o singură dată. Oriunde vei întoarce privirea, te va pândi un pericol: deznădejdea, regretele, frica şi mai ales, auto-victimizarea. Te vor urma la fiecare pas ori ţi-o vor lua înainte, ascunzându-se în chipuri de prieteni ori rude, doar pentru a ţâşni din spatele unui copac, ca să te sperie atât de tare încât să vrei să renunţi, să faci cale-ntoarsă. Însă tu ştii că făcând asta, eşti pierdută. La starea de dinaintea confruntării acestor demoni nu vei putea reveni. Să înaintezi înseamnă să îţi vezi chipul schimonosit de cele mai urâte patimi ale tale, de cele mai puternice sentimente de furie, de dorinţa de a-ţi face rău până când ai dispărea cu totul, astfel încât într-o viaţă viitoare nici amintirea că ai fost să nu mai existe.

Nu ştiu ce am să aleg, dacă izbânda asta, cum îi spui tu, nu va însemna că am trecut cu bine de poteca întunecoasă …
Mă gândesc însă de multă vreme la ce a însemnat întâlnirea mea cu Marius. Dacă în afară de rău, mi-a adus şi ceva bun.
– Glumeşti, probabil. Ce ar fi putut să fie bun din ce ţi-a făcut? o întrebă Cati neputându-şi stăpâni o grimasă de furie.
– La fel ca tine m-am întrebat şi eu asta, mai mulţi ani. Mă chinuisem atât de tare să îngrop întâmplările ce aduceau a scene de film psihologic horror, încât odată cu trecerea timpului, când reuşeau să iasă la suprafaţă, le vedeam ca spectator, ca şi cum se întâmplaseră altcuiva, ca şi cum nu eram eu cea din „film”, ca să zic aşa. Am citit despre niște mecanisme prin care creierul, pentru a-şi păstra intact modul de funcţionare, acţionează asupra memoriei, punând fragmente din aceasta în nişte sertare încuiate ale minţii sau chiar ştergând pasaje din amintirile traumelor suferite de oameni.

Dar când şi în ciuda acestor mecanisme am înţeles că nu trăiesc, ci doar mă prefac că trăiesc, umblând ca un moroi în așteptarea clipei în care voi fi trasă din nou în acel labirint în care nu îmi mai controlez propriul destin, am mers la psihoterapie. Care psihoterapie, alături de multe ceasuri de introspecţie, m-a ajutat să înţeleg că nu negarea era răspunsul. Bubele erau tot acolo, chiar dacă în nişte sertare bine încuiate. Şi aveau năravul de a-şi manifesta efectele exact când nu trebuia. Încet-încet am trecut de la analizarea lui „atunci” la cea a lui „acum”. Şi mi-am dat seama că fără experienţa „Marius”, nu aş fi fost eu cea de azi.

Nu mi-aş fi învins niciodată teama de a spune ce mă rănește în relaţiile cu ceilalţi. Nu aş fi reuşit niciodată să vorbesc în public, şi nu în faţa oricui, ci a unor oameni în comparaţie cu care aş fi avut motive să fiu complexată.

Nu m-aş fi înverşunat să ies din sărăcia lucie în care mă obişnuisem să cred că voi muri.
Nu aş fi văzut feţele urâte ale părinţilor mei, care, după ce am ajuns acasă, m-au scuturat suficient de tare prin injurii de tot felul, de la „curvă” la „proastă bună de nimic” cât să plec de acasă şi să stau și astăzi pe picioarele mele.
Nu aş fi scăpat de suferinţa provocată de obsesia că nu am o familie „normală”, în care părinţii mei să se iubească şi să se respecte reciproc.
Nu aș fi muncit ca o descreierată ca să pot fi mândră de câte am învățat. 
Şi, în cele din urmă, nu aş fi reuşit să mă văd şi altfel decât proastă, urâtă, neînsemnată şi săracă.
De partea cealaltă, cel mai preţios lucru pe care mi l-a luat Marius a fost credinţa că pot fi fericită.

Vezi tu, Cati, chiar dacă am fost mereu un copil îngândurat, preocupat de detalii cărora ceilalţi nu le acordau atenţie, care îşi frământa mintea de copil cu lucruri şi întrebări uneori prea grele pentru puţinii ani pe care îi avea, întotdeauna predispoziţia asta spre gândit în culori cenuşii şi căutat „mari adevăruri” a fost temperată de exuberanţa şi entuziasmul cu care descopeream lumea şi oamenii din jur şi cu care mă descopeream pe mine în relaţia cu ei. Asta până la întâlnirea cu Marius.

După, nimic nu a mai reuşit să mă scoată din tendinţa de a vedea mai ales partea întunecată a oamenilor sau cruzimea întâmplărilor vieţii care loveau în nevinovaţi. După, nu am mai putut să îmi fac mintea să tacă, anticipând, analizând, făcându-mi griji adeseori inutile. După, nu mi-am mai deschis sufletul complet în faţa nimănui, păstrând mereu o rezervă sau cenzurând din ce povesteam acele lucruri care credeam eu că ar putea fi folosite la un moment dat împotriva mea sau care m-ar fi făcut să par, în ochii confidentei, o bestie. După, am început să îmi planific fiecare gest, fiecare pas, să mint, să manipulez, să mă ascund, toate în încercarea de a mă proteja de orice eventuale suferinţe.

După, de la orice lucru bun sau frumos care mi se întâmpla, aşteptăm reversul: o durere profundă care să pună într-un echilibru sadic bucuria de-o oră cu chinul de-o săptămână sau de-o lună. După, nu mă mulţumeam cu nimic pe care îl consideram jumătate de măsură. Voiam totul sau nimic, într-o încercare disperată de a simţi ceva suficient de puternic cât să şteargă durerea aceea mută din cap, inimă şi oase, care nu mă părăsea nicio secundă. Şi în timp ce „oamenii normali” se mulţumeau cu o oră de fericire, eu nu puteam defini drept „fericire” acele clipe răzleţe care îşi luau zborul prea repede, lăsându-mă iarăşi în nenorocire.
După, invidiam pe toată lumea: pe cei mai deştepţi decât mine, mai bogaţi decât mine, pe cei mai frumoşi decât mine, cu mame mai bune decât a mea, cu un iubit mai drăgăstos decât al meu.

Iubirea, de altfel, a fost pentru o vreme singura zona în care nu îmi calculam paşii, ci în care mă aruncam cu capul înainte. Sufocam ori exasperam partenerul care avea nenorocul să mă placă, într-o încercare bolnavă de a-l face să plece ori să mă rănească. Mă aruncăm în braţele unui bărbat fără ca acesta să aibă un singur lucru care să mă fascineze, să mă atragă ori să mă înveţe ceva. Doar pentru că simţeam o nevoie disperată de a fi iubită. Căci aşa mi se părea că sunt iubită: primind din partea celui pe care îl prigoneam ori îl făceam să sufere, atenţie fără limitări ori condiţionări, până când bietul om, trezit din îndrăgosteală de toanele mele, fugea mâncând pământul.
Miruna se opri brusc din monologul furibund, simţind ceva cald şiroindu-i în palme. Se uită şi văzu că îşi înfipsese unghiile atât de tare în carne, încât îşi dăduse sângele. Scoase o oglindă din geantă şi se sperie văzându-și în ea părul vâlvoi şi faţa plină de rimelul scurs de la cât plânsese.
Se aranjă puţin şi băgând oglinda înapoi în geantă, dădu cu ochii de Cati, de care uitase cu desăvârşire.

Cati avea chipul scăldat în lacrimi, care îi preschimbaseră ochii în smaralde pline de o vâlvătaie năprasnică.
„Aşa trebuie că arată o zeiţă mânioasă înainte să îşi omoare supuşii, fără regret, dar cu multe lacrimi amare”, gândi Miruna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 10/03/2017 de în INIMI ELASTICE şi etichetată , , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: