Un om cu întrebări

Locomotiva

Locomotiva” este o minunată comedie în două acte, scrisă în 1966 de André Roussin şi dramatizată radiofonic în 1993, în regia magistralului Dan Puican.

Locomotivaîmbracă în aparenţă haina unei adevărate poveşti de dragoste clasice ruseşti în care ea, Sonia Ivanovna (Carmen Stănescu), îl pierde pe el, Kostia (Dem Rădulescu, minunat și în acest rol), într-o gară, pe când erau tineri, după ce îşi juraseră iubire veşnică.
Spun în aparenţă pentru 43 de ani mai târziu o găsim pe Sonia la Paris, măritată cu francezul Ernest (Damian Crâşmaru), mamă a Catherinei (Tamara Crețulescu), bunică a lui Alexandre (Vasile Filipescu)  şi a Isabellei (Raluca Petra), patroană a celei mai mari librării din oraş şi devenită cunoscută în toată ţara după o apariţie recentă la televiziune.
Personajul central al piesei, Sonia, este arhetipul femeii puternice, o “regină” a clanului ei, cu calităţi şi capricii demne de o “faţă regală”.
Nu o interesează nimic în afara propriei persoane (după cum îi spune, cu drăgălăşenie, propriul soţ), nu şi-a pus niciodată cu adevărat întrebarea dacă îşi iubeşte bărbatul sau dacă el o iubeşte pe ea, are o memorie fantastică care îi permite ţină minte tone de informaţie, este expertă în cărţi (pe care de fapt le vinde nu studiindu-le conţinutul, ci consultând cataloagele de prezentare şi folosind pentru a le descrie un singur cuvânt – “interesant”), se plânge veştile pe care i le dau ai ei ar putea pune la pământ şi zece oameni, nu doar pe ea, suferă pentru are o familie plicticoasă, tristă, exagerează afecţiunea de care suferă, acuzând lipsa de atenţie din partea ginerelui ei care este medic şi are, pe durata întregii piese, o înlănţuire de izbucniri emoţionale sau sclipiri intelectuale care o transformă întrun personaj de-a dreptul delicios.

În dimineaţa zilei de 17 octombrie, ziua comemorăriiRevoluţiei Rusești”, Sonia primeşte o scrisoare de la iubirea vieţii ei, Kostia, pierdut în aburii unei locomotive, pe vremea când ea avea 17 ani.

Vestea aceasta este urmată de o serie de dezvăluiri despre propria familie, dezvăluiri posibile, crede Sonia, prin simplă venire a lui Kostia: fiica ei, Catherine, are un amant, tot medic, nepoata Soniei, Isabelle, e îndrăgostită de un italian pe nume Gino, pe care, ca şi bunica ei, l-a “pierdut”, neştiind nimic despre el în afară de prenume şi naţionalitate, soţul Soniei, Ernest şi nepotul lor, Alexandre, au o relaţie cu aceeaşi femeie, Ginette, angajată la librăria Soniei.

În tot acest tumult de noutăţi şi reacţii pe măsură ale Soniei, apare Kostia, un pic prăfuit, văduv a treia oară, rămas fără bani după ce a vândut hotelul din Nisa pe care l-a moştenit de la ultima soţie şi, pe deasupra, cu memoria pierdută pe alocuri, uitând, pare-se, din povestea lui cu Sonia exact partea cea mai romantică: despărţirea accidentală din gară, în urma căreia Sonia şi Kostia nu s-au mai revăzut până astăzi.
Kostia va dezvălui soţului Soniei, lui Ernest, o cu totul altă versiune a poveştii trăite în urmă cu atâţia ani.

Iar deznodământul piesei va fi unul deosebit, pentru că, așa cum spune Sonia, „adevărul este ceea ce îți face plăcere”:)

Un element special al acestei piesei este relaţia dintre Sonia şi Ernest, căsătoriţi de 43 de ani, o relaţie cu suişuri şi coborâşuri, din care însă transpare un farmec aparte.

Acest farmec se datorează, în opinia mea, exceptionalei chimii care există între Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru, protagoniştii celei mai longevive căsnicii din lumea teatrului românesc – 62 de ani petrecuţi unul lângă altul!

Ca şi în alte piese, umorul lui Roussin este unul debordant, replicile fiind magistrale:
„Sonia: pentru mine, fericirea este când se întâmplă ceva, ceva, chiar şi o nenorocire. Uneori nenorocirea aduce fericirea. (…) iubirea e ceva rusesc, ceva necunoscut vouă aici în Paris.

Catherine: în primul rând, va vedea imediat semăn cu tata
Sonia: ai fost crescută de Ernest, e normal îi semeni. Se ştie fetele seamănă cu soţul mamei lor
Ernest: care în general este şi tatăl lor
Sonia: ei, vezi, în general, dar nu întotdeauna
Ernest: ai o logică foarte … riguroasă
Sonia: hai oboseşti cu logică ta. Tâmpita asta de logică franţuzească. Ai crede ea e mama tuturor lucrurilor. (…) da’ sigur n-am pereche, pentru în casa asta sunt singura care îmi dau dreptate. (…)

Sonia: Ernest, Ernest, doar n-ai spui
Ernest: poftim, poftim?
Sonia: ia uităte în ochii mei, măi omule
Ernest: uit, uit
Sonia: m-ai înţeles bine, povestea cu Alexandre şi Ginette te-a făcut verde la faţă. Asta e.
Ernest: da … dar ce te-a apucat?
Sonia: ce m-a apucat? (…) înşeli cu târfulița aia. Care acum îţi pune coarne cu propriul tău nepot. Ha, ha! Şi eu care nu văd nimic, nu văd eşti un mare ticălos, nu-i aşa, nu văd … „

O ultima notă despre această piesă: prima punere în scenă,  realizată de către însuşi autorul ei, André Roussin, în 1966, a avut-o ca protagonistă în rolul Soniei pe nemuritoarea Elvira Popescu.

Bucuraţi de teatru radiofonic!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: