Un om cu întrebări

Întoarcerea în timp

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)

Fragment din romanul „Inimi elastice”

– Eram disperată gândindu-mă la cât de urât îmi fusese să mă plimb aiurea prin Bucureşti, fără ţintă şi fără un plan. Şi la cât de greu îmi va fi să o iau de la capăt. Când simţeam că fiorul deznădejdii reuşeşte să mă amorţească, mă trezeam încurajându-mă singură, spunându-mi ca unei persoane străine că nu am de ce să gândesc aşa, că ştiam foarte bine când fugisem de acasă că nu mă aştepta nimic uşor în lumea asta mare, vreo minune apărută de nicăieri care să îmi ofere casă, masă şi o vorbă bună.
Cred că simţeam o revoltă, da, da, o revoltă, însă abia ani mai târziu mi-am dat seama de asta. Revoltă împotriva naivităţii mele, a unor visuri imposibile, a unor aşteptări nerealiste care, rând pe rând, erau acum călcate în picioare de despărţirea de omul care îmi întinsese o mână de ajutor, fără să îmi ceară nimic în schimb.
Şi apoi venea încrâncenarea. Strânsul din pumni, încordarea muşchilor ca înainte de ridicarea unei greutăţi uriaşe şi strigătele acelea pe care le auzi doar în propria minte: „orice ar fi, o să mă descurc. TREBUIE să mă descurc. Nu am de ales.”  
Ciocnirea tuturor acestor emoţii îmi dădea o senzaţie de ameţeală, ca şi cum mă dădusem în montagne-russe şi nu reuşeam să îmi regăsesc echilibrul. Simţeam că îmi curg lacrimi pe obraji şi reuşeam să mă liniştesc amăgindu-mă că poate, aşa cum l-am găsit pe Toni, voi găsi şi alţi oameni cumsecade. Că trebuie să existe în oraşul ăsta şi alţi oameni de bună credinţă şi că trebuie doar să îi găsesc. Cu gândul ăsta dătător de speranţă am reuşit în cele din urmă să adorm.
Cati se uită la Miruna care îi sorbea vorbele cu un soi de reţinere pe chip.
– Te miră că ţin minte atât de clar ce am simţit şi gândit în noaptea aceea? o întrebă Cati. Ţin minte fiecare clipă, fiecare detaliu, fiecare respiraţie, fiecare chip, fiecare smucire, fiecare gând din toată perioada aceea. De ce crezi că și după atâţia ani merg la terapie? o întrebă Cati cu un surâs amar.
Miruna nu simţea niciun fel de neîncredere faţă de ceea ce îi povestea Cati. Îşi dăduse seama de la primele întâlniri că minunea cu ochi verzi din faţa ei poartă o povară uriaşă pe suflet, în minte şi pe trup şi se obişnuise să îşi ia un aer atent de fiecare dată când o asculta, având grijă să îşi ascundă, cât putea ea de bine, orice emoţie de pe chip.
De altfel, Cati se transforma de fiecare dată când îi mărturisea Mirunei bucăţi din povestea ei.
Ochii de un verde paradisiac deveneau străvezii, de culoarea apelor din basme, chipul îi căpăta un luciu de marmură şi glasul suna ca o vioară blândă ce cântă într-o încăpere mică, fără ecou.
Aşa că Miruna privea fascinată, de fiecare dată, transformarea Catiușei (cum o alinta uneori) şi nu voia să o tulbure cu vreun gest care îi amintească fetei că cineva îi ascultă povestea.
Ştia din propria experienţă şi din şedinţele de psihoterapie că „subiectul” nu îşi istoriseşte traumele celui prezent, ci face din asta un proces de confruntare, de încrâncenare şi, cu puţin noroc, de acceptare a celor relatate, de către propria fiinţă.

Ce aflase Miruna în cei cincisprezece ani de la întâlnirea cu Marius e că doar cu mare greutate şi cu o luptă continuă începi într-un final să nu te mai identifici cu lucrurile care ţi s-au întâmplat.

Că mizeria umană care ţi-a fost îndesată în fiecare fibră a fiinţei tale nu te transformă şi pe tine într-o mizerie. Că nu eşti cruzimea cu care eşti tratată, că nu devii animalul care te chinuie, că nu trebuie să te transformi în călăul care aproape ţi-a semnat sentinţa definitivă la auto-distrugere.

Miruna aştepta cu înfrigurare fiecare întâlnire cu Cati. Mărturisirile ei de cele mai multe ori o năuceau: uneori îi venea să îi caute şi să îi strângă de gât pe monştrii care îi facuseră atâta rău fetei inocente care fusese Cati, alteori simţea imboldul de a o cuprinde protector în braţe spre a nu-i ma da drumul vreodată. Existau şi întâlniri după care Miruna abia rezista să nu vomite, nu din scârbă pentru cele auzite, ci pentru că asemănarea trăirilor şi zbuciumului Catiușei cu ceea ce simţise şi ea îi provocau un blocaj de înţelegere şi acceptare că două persoane din Univers pot percepe cu acelaşi grad de intensitate experienţe similare. „Şi probabil că aşa reacţionează organismul la acest blocaj”, încerca Miruna să îşi explice senzaţia de vomă.
Într-o seară ploioasă de august, Cati începu să îi povestească Mirunei partea cea mai dureroasă a istoriei sale.
– Când a sunat alarma ceasului, de dimineaţă, îmi simţeam capul învăluit într-o ceață stranie şi când m-am ridicat de pe canapea, mi s-a părut că mă doare fiecare părticică din corp.
Toni se spălase și se îmbrăcase rapid, eu abia mă mişcăm. Mi-am strâns din baie cele câteva haine pe care apucasem să le spăl de mână și le-am pus în geantă, alături de folia în care îmi țineam actele.
Când am fost gata, am vrut să îmi iau rămas bun de la Toni, care mi-a spus să merg cu el la autobază, că ştie pe cineva care poate avea grijă de mine de acum înainte.
Iniţial, am vrut să îl refuz. Eram încă mult prea furioasă pentru cum voia să scape de mine, dar mai ales pentru tăcerea aia chinuitoare din care nu reuşisem să îl scot.

Apoi, însă, m-am gândit că poate are motivele lui să se îndepărteze de mine şi poate că persoana pe care o ştie chiar e un om de treabă, căruia în schimbul unui adăpost şi a unei farfurii de mâncare îi pot face curăţenie, călca rufele, spălat vasele şi alte treburi domestice.

– Știi cum tot vorbesc unii oameni despre cum ar vrea să se întoarcă în timp și să schimbe ceva din trecutul lor? o întrebă Cati pe Miruna.

– Cred că mulți dintre oamenii aceia habar nu au ce înseamnă să vrei să renunți la câțiva ani din viață în schimbul șansei de a schimba o singură clipă din viața ta. Pentru că eu asta aș face, dacă Dumnezeu sau Diavolul mi-ar oferi în schimbul lor ocazia să ies pe ușa garsonierei lui Toni în acea dimineață, în loc să mă îmbarc de bunăvoie în coșmarul cu ale cărui gheare mă lupt și acum.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 23/02/2017 de în INIMI ELASTICE şi etichetată , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: