Un om cu întrebări

Patul

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)
Fragment din „Inimi elastice”
– Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, îi răspunse Marius. Sunt divorţat de mulţi ani şi copii nu am. Am doar câţiva prieteni care vin din când în când la un pahar şi un joc de poker.
Miruna îşi coborî privirea în pământ, rememorând chipurile câtorva dintre „prietenii” lui Marius: nişte animale deghizate în funcționari mediocri ori în familişti „respectabili”. Din ceaţa amintirilor, înfăţişarea unuia dintre ei, pe nume Mihai, o făcu să îşi scuture umerii ca la vederea unei stafii.
– Dar dacă hotărâţi să acceptaţi propunerea mea, continuă Marius pe acelaşi ton părintesc, pot să îi rog să vină doar când nu sunteţi dumneavoastră la mine.
– Nu este nevoie, domnule Marius, eu voi fi musafir aici şi nu trebuie să vă schimbaţi obiceiurile din cauza mea. De altfel, mi-ar face plăcere să îi cunosc pe prietenii dumneavoastră, mai ales dacă sunt la fel de cumsecade, îi spuse Miruna, cu ochii pe grimasa de mulțumire schiţată de Marius.
– Atunci, dacă sunteţi de acord,  haideţi să vă arăt camera în care veţi locui. Vă aduceţi bagajul astăzi, parcă aşa aţi spus, că trebuie să eliberaţi camera de cămin, adevărat?
– Exact. Plec de aici, merg să reglez totul în cămin şi revin pe seară. Definitiv, sublinie Miruna, citind în ochii lui Marius licărul acela de sălbăticie bolnavă pe care îl cunoscuse în urmă cu 15 ani.
– Pe aici e dormitorul, spuse Marius şi ieşi din bucătărie.
Miruna îl urmă cu inima gata să îi sară din piept.

“Oare cât mai rezist fără îi dau în cap cu ce nimeresc?” se întrebă ea. Numără în gând până la zece şi îşi spuse că nu mai e mult din această primă întâlnire.
Marius deschise o uşă verde care scârţăi din toate încheieturile şi în faţa ochilor Mirunei se dezvălui acelaşi decor din timpul primei ei şederi aici: pereţi văruiţi într-un bleu nedefinit, în care izbise până când din pumni îi şiroise sângele, perdeaua „de Paşcani” cu care îşi ştersese lacrimile pe care nu le lăsa să îi atingă buzele, ca o rezistență împotriva frângerii spiritului ei, fereastra mică străjuită de o plasă antică de ţânţari, prin care privea furnicarul de oameni de jos, furnicar de care ajunsese să îi fie teamă. Toate erau aşezate la fel: şifonierul cu balamale stricate la uşa din stânga, noptiera cu veioza ce răspândea o lumină suficient de placută cât să adoarmă uneori citind și îngrozitor de dureroasă când Marius îi poruncea să o lase aprinsă, în timpul vizitelor în dormitorul ei.
Însă niciunul dintre aceste obiecte nu îi provocau o spaimă vecină cu leşinul.

Ci patul.

Patul acela rece, monstruos, cu tăblie de fier, care se izbea surd de perete, în acelaşi ritm cu penetrările lui Marius. Patul acela din care scosese lenjeriile îmbâcsite şi le băgase la spălat la începutul primei ei şederi în acest dormitor. Patul în care zăcuse mai multe zile, fără voinţă de a mai trăi, scuturată de frisoane ori de ură împotriva propriei fiinţe.
Patul în care orbecăise asemeni unui moroi, prins între lumea celor vii şi a celor care deşi se cred morţi, se trezesc iar şi iar cu șuvoi de viaţă curgându-le prin vene.
Miruna îşi şterse rapid broboanele de sudoare rece de pe frunte şi ieşi din cameră, lăsându-l pe Marius un pic nedumerit de durata scurtă a vizionării dormitorului.
– E totul în regulă, domnişoară?
– Da, mulţumesc, dormitorul arată grozav, doar că trebuie să ajung în cămin înainte să îmi fie scoase lucrurile în stradă. Merg să rezolv totul şi revin.
– Îmi lăsaţi un număr de telefon, în caz că trebuie să plec de acasă până reveniţi, ca să nu mă aşteptaţi cu bagajul la uşă?
– Sigur că da, îmi daţi un pix şi o foaie să vi-l notez?
Miruna notă numărul de telefon, îşi luă „la revedere” de la Marius, asigurându-l că revine pe seară şi ieşi.
Ajunse la lift şi se sprijini de ușa acestuia, simţind că se va prăbuşi. Capul îi vâjâia, o senzaţie de vomă ameninţa să îi umple gura şi inima părea că îi sparge pieptul.
„Am reuşit. Am făcut primul pas” îşi spuse ca pentru sine. După câteva minute apăsă pe butonul care chema liftul. Intră şi se sperie de arătarea din oglindă: lacrimile pe care nu le simţise îi întinseseră rimelul pe toată faţa şi acum arăta ca o sperietoare. Se şterse repede cu câteva şerveţele umede şi ieşi din scara blocului. Aerul tare îi potoli senzaţia de vomă şi numără încet în gând până când inima începu să bată mai ușor.
Merse pe jos destul de mult, ca să fie sigură că Marius nu o poate vedea când se urcă într-un taxi. Spuse şoferului adresa, scoase telefonul „de rezervă” şi apelă primul număr din agendă .
– Gata, s-a făcut, spuse Miruna cu voce emoţionată. Da, a crezut tot, de astăzi mă mut la el. Nu, nu am leşinat, deşi nu mai aveam mult. Îţi povestesc când ne vedem, la locul ştiut. Ajung într-o jumătate de oră. De data asta l-am prins, Cati, nu are cum să ne scape. Nu mai plânge, fii curajoasă. Ne trebuie multă tărie de acum încolo. Vei vedea, totul va ieşi conform planului. Te îmbrăţişez!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 17/02/2017 de în INIMI ELASTICE şi etichetată , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: