Un om cu întrebări

Mai bine mai tarziu decât prea târziu

La 18 ani am dat prima dată ochii cu ce înseamnă condiţiile dintr-un spital de stat – de la mizeria din saloane, la bătrânii în pielea goală legaţi de stativul perfuziei, la medicamentele aduse de acasă şi şpaga care abia când a atins grosimea corespunzătoare în plicuri, i-a determinat pe cei trei doctori care lucrau “în echipă”, să îmi pună tija în picior. N-am uitat, însă cumva priorităţile mele erau altele. Nu mi-am bătut capul cu întrebarea “dar condiţiile alea or fi de la corupţie?”

La 20 de ani a început greul: intrarea în “câmpul muncii”, în alt oraş, fără familie aproape. Contactele mele cu statul – administrația locală ori centrală au fost tot firave. Un duş rece a fost fluturaşul de salariu, unde scria, în sume şi procente, cât din ceea ce câştigam se ducea la stat. Contribuţii şi impozit. M-am revoltat atunci. Am făcut chiar şi un curs de inspector resurse umane (foarte la modă în perioada aceea), pe banii mei, ca să înţeleg mai bine ce şi cum. Au urmat 22, 25, 27 de ani şi din ce în ce mai multe duşuri reci: mai un drum la medicul de familie, mai o restanţă la întreţinere, mai o coadăla plată luminii, mai un drum după nu ştiu ce documente. Contactele mele cu statul erau mereu pavate cu şicane, “pălmi” transpirate, strâns din dinţi şi îndurat. În toţi anii ăştia, auzeam că politicienii sunt corupţi. Că fură. Că mint. Că batjocoresc. Că abuzează. Că prostesc. TOŢI! Indiferent de culoarea politică, toţi în aceeaşi oală (ca să nu zic “troacă”).

Dar lucrând în sectorul privat, unde majorările salariale, dezvoltarea profesională și altele nu erau determinate de jocurile politice, ci de cât leşinam de muncă, eram cumva în bula mea. Aşa că mă revoltam rar. Prea rar. Și a venit 2011, momentul în care am născut primul copil. Într-un spital de stat. Cu un medic excepţional care mă consulta la privat. Nici n-aş fi putut să stau cu orele pe coridorul spitalului de stat, doar stătusem 11 zile internată şi încă nu îmi trecuse şocul. Tot mizerie, tot şpăgi, tot comportament lipsit de respect din partea unora din corpul medical.

Alt duş rece: copilul meu risca oricând să păţească ceva cât timp, credeam eu, nu era cu mine în salon – spaima contractării de bacterii fiind cap de listă. Da, paranoică, aşa eram. Au mai trecut ceva ani. Vot, ca şi înainte, evitarea dezbaterilor politice intense, chiar şi în propria casă. A venit al doilea copil – tot acolo, cu acelaşi medic, tot închinându-mă şi rugându-mă să nu păţească copilul nimic.

Abia anul trecut, în februarie, revolta a ieşit din matcă. Când am ajuns cu bebelușa de 5 săptămâni la “Budimex”. Când am plâns, am vorbit respectuos, am dat şpăgi, am rugat, am implorat. Să mi se spună, să mi se dea un răspuns. Tăcere. Nepăsare. Aroganţă. Atât de tare m-au revoltat toate, încât am scris despre domnul doctor “curant”. Un articol care într-un an de zile a fost citit de peste 18,000 de ori. Nu e motiv de mândrie ori de laudă. E semn că se mai îmbolnăvesc micuţii din când în când, ceea ce e mereu greu de îndurat pentru un părinte. Înseamnă, însă, și că părinții caută referinţe, păreri despre medicul la care vor să îşi ducă copiii, înainte de a o face. Poate aşa se evită tragedii de tipul celor descoperite în timpul cercetării cazului Burnei.

De la întâmplarea aceea, toleranţa mea faţă de batjocură, aroganţă, abuz, şpagă, sfidare şi toate celelalte atitudini manifestate de stat şi funcţionarii săi, a devenit ZERO. Fără scuze. Fără argumente de tipul “dar ce rău o duc, câştigă salarii de mizerie, sunt şi ei oameni, lasă că nu sărăceşti dacă dai o şpagă mică”. De ce? Pentru că pe cei care lucrează în sectorul privat nu îi întreabă nimeni dacă au apucat să mănânce ceva o zi întreagă, câte ore au dormit, dacă şi-au văzut copiii înainte de a adormi sau de când sunt la birou. Pentru că nu le plânge nimeni de milă la televizor că o duc greu. Li se spune de către ceilalţi să îşi caute în altă parte dacă nu mai rezistă acolo unde sunt. Atunci, de ce nu li s-ar aplica acelaşi argument şi celor care lucrează la stat? Nu, nu generalizez, mă refer strict la situaţii pe care le-am auzit şi cu care m-am întâlnit eu.

De unde atâta înverşunare împotriva corupţiei? Pentru că ea cariază totul, pentru că mentalitatea de “să fure, dar să ne lase şi nouă ceva, să fure, dar să ne mărească, să ne facă, să ne dreagă” se transmite din generaţie în generaţie ca un lucru firesc. Pentru că aşa cum se fură, minte şi abuzează la nivel micro, exact aşa se întâmplă şi la cel macro. Parlamentari, senatori, primari, miniştri, preşedinţi, consilieri, prefecţi, simpli funcţionari – printre toţi aceştia există carii – oameni corupţi.

Din cauza cărora bătrânii abia supravieţuiesc în zonele izolate de înzăpeziri, şoferii mor pe şoselele pline de gropi, copiii îngheaţă în săli de clasă, oamenii mor cu zile în spitale. Tabloul e mult mai sumbru de atât. Să fii mândru că deţii o funcţie publică, când ştii că nu se datorează propriei performanţe ori propriilor competenţe, ci doar înrudirii sau schimbului de fluide corporale cu cineva, nu mi se pare doar o aroganţă teribilă, dar şi o prostie fără margini.

Şi aşa ajung la vremea de acum. Picătura care a umplut paharul. Da, ştiu, e târziu. Trebuia să mă implic mai demult. Să mă înscriu într-un ONG, să ascult, să emit păreri, să critic, să particip.

Dar cumva am crezut în tâmpenia aia de vis american, aplicat la plaiurile mioritice, conform căreia (credeam eu), cât timp muncesc până nu mai pot, îmi văd de treabă şi îmi plătesc dările, o să îmi fie din ce în ce mai bine. Câtă naivitate! Câtă ignoranţă!

Cum să îţi fie mai bine dacă există constant cineva care te fură ? Te înşală?

Aşa că tot ce pot spune, după ce îmi dau o sută de pumni în cap, este să NU faceţi ca mine. Dacă aveţi 20, 25 de ani, începeţi de acum. Căscaţi ochii, căutaţi informaţii din mai multe surse, implicați-vă, faceţi-vă vocea auzită.

Dacă aveţi 30, 40, 50 de ani, uitaţi-vă la copii ori la planul vostru de viaţă, cel de la care poate v-aţi îndepărtat de multă vreme, sub bocancul lipsurilor şi al constantei lupte pentru achitarea facturilor.

Dacă aveţi 60, 70, 80, vedeţi implicarea ca pe un nou început, ca pe o provocare de a vă arăta vouă înşivă că nu sunteţi prea bătrâni pentru a accepta că poate aţi greşit, dar că o puteţi lua de la capăt. Că şi dacă nu aţi votat ori aţi votat cu unii care în decursul anilor s-au dovedit nişte mişei, vă puteţi schimba oricând părerea.

Pentru că draga de conştiinţă e doar a voastră. Şi când puneţi seara capul pe pernă, ei trebuie să îi daţi socoteală. Nu copiiilor, nu vecinilor, nu televiziunii, nu mulţimii ori viitorimii.

Tot vouă înşivă va trebui să vă daţi socoteală la finalul vieţii şi îmi închipui că e sfâşietor să mori cu regretul că nu ai făcut tot ceea ce ţi-a stat în putinţă ca să pleci din viaţa asta cu capul sus, că nu ai schimbat, că nu te-ai schimbat.

Uneori, eternitatea poate fi (și mai) neîndurătoare cu un suflet plin de regrete.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 03/02/2017 de în Chiar aşa şi etichetată , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: