Un om cu întrebări

Substitut de nemurire

Dacă ar fi să întreb oamenii ce îşi doresc cel mai mult, sunt convinsă că mare parte din ei ar spune că vor să fie fericiţi, să trăiască veşnic şi să fie ţinuţi minte. Ei bine, nu ştiu cum e cu punctul 1 şi cu punctul 2, însă, în ceea ce priveşte dorinţa de a fi ţinuți minte, am câteva păreri, formate pe baza studierii propriul comportament şi pe cel al semenilor mei.
Să vrei să fii ţinut minte, într-o existenţă efemeră, este un substitut al nemuririi, pentru că, din moment ce nu se ştie ori nu s-a dovedit că există “viaţă fără de moarte”, această dorinţă reprezintă de fapt nevoia omului de a şti că experienţele lui, viaţa lui, moştenirea lui nu sunt doar nişte “bunuri imateriale” la fel de efemere ca propria-i existenţă.
Şi de aici începe freamătul:) 

Pentru aceia care conştientizează de timpuriu că vor să dea existenţei lor un rost, o însemnătate, dincolo de un simplu interval temporal înscris pe cruce – „născut la – decedat la”, viaţa trebuie să însemne mai mult decât, de exemplu, o şcoală, un job, facturi de plătit, vacanțe pe fugă, pensie şi cam atât.

Depinde doar de om cum transformă dorinţa de a fi ţinut mine într-o serie de acţiuni pozitive ori în ticăloşii dictate de un ego supradimensionat, pentru care a fi ţinut minte echivalează cu grandomania, narcisismul ori egocentrismul.
Cum cele enumerate la urmă sunt mai degrabă obiect de studiu pentru psihologi, sociologi şi alţi specialişti, am să mă opresc asupra omului de rând, aşa cum i-am observat purtările de-a lungul vieţii.

Atunci când faci cunoştinţă cu cineva pentru prima oară, ţii minte acea persoană datorită unui ansamblu de trăsături – fizice, intelectuale, de comportament – care reprezintă semnătura unică a acelei persoane. Când eşti întrebat despre o anumită persoană, te vei referi la ea tocmai prin prisma imaginii pe care ţi-ai creat-o despre ea, plecând de la acel ansamblu de trăsături. Ei bine, mulţi oameni îşi vor dori mereu să fie mai inteligenţi, mai inspiraţi, mai amuzanţi, mai frumoşi decât ceilalţi. De ce? Pentru că asta le aduce aprecierea celorlalţi, creşterea sau stabilizarea stimei de sine şi, nu în ultimul rând, le garantează că fiind “mai” decât ceilalţi, au şanse mai mari să fie ţinuţi minte.
Zona în care este ilustrată cel mai bine, în opinia mea, această dorinţă/nevoie de a fi ţinut minte este cea a iubirii. Nu degeaba în multe dintre poeziile romantice, în cântecele de dragoste ori în filmele de aceeaşi factură, apar versuri ori întrebări de tipul “să nu mă uiţi vreodată”, “mă vei mai ţine minte mâine?” şi tot aşa.
Cât timp eşti îndrăgostit, ai senzaţia că nu vei putea uita niciodată niciun gest, vorbă, parfum ori zâmbet al celui de care eşti îndrăgostit. Timpul şi creierul te pot contrazice, însă, nereuşind să păstreze nealterate, în formă pură, TOT ceea ce ai văzut, auzit ori simţit. Poate că este un mecanism de apărare pe care organismul uman şi l-a creat în timp pentru a se recupera după poveşti dureroase de iubire. Neputând să aplice un filtru diferenţiat, ca să poată alege ce se păstrează neestompat şi ce anume trebuie vindecat prin uitare, acel mecanism de apărare aşază o ceaţă fină peste mai toate cele trăite. Şi atunci, cum poate omul să se asigure că el, nu altul, va fi ţinut minte? Dintre zeci de iubite avute de-a timpul unei vieţi, pe care o ţine minte omul în detaliu  şi pe care o poate zugrăvi doar printr-o caracterizare sumară?
Dincolo de studii publicate pe această temă, care, sunt eu convinsă, există, este de-a dreptul înfiorător şi înălţător ce pot face oamenii când sunt îndrăgostiţi.

Setea de celălalt, patima cu care se înfruptă din tot ce are viaţa de oferit, de parcă ziua de mâine nu ar mai veni, nesocotirea primejdiilor care îi pândesc, călătoria înapoi în timp până în vremea când totul li se părea luminos, vesel ori merita încercat, toate astea fac din oamenii îndrăgostiţi poate cei mai avizi doritori de a fi ţinuţi minte.

Să te uiţi spre cel care doarme lângă tine, după o noapte de pasiune intensă, ştiind că în zori va pleca peste mări şi ţări, neştiind când vă veţi revedea, e un exerciţiu care îţi ridică întrebarea “oare mă va ţine minte cum sunt acum?” sau “peste ani de zile când se va uita înapoi, ce îşi va aminti despre noi, despre mine?”
Să scrii unei iubiri de o toamnăa “până când ne vom revedea, să nu mă uiţi” şi să primeşti răspunsul “niciodată”, îţi poate schimba cea mai mohorâtă zi într-una radioasă, chiar dacă acel “niciodată” este sau nu autentic.
Să vrei să fii ţinut minte nu este o dovadă de vanitate, cât o dorinţa firească într-o existenţă din care, să recunoaştem, nu ai cerut să faci parte şi din care vei fi smuls fără să vrei și fără să ştii când se va întâmpla.
Dincolo de ceea ce ai trăit, făcut, regretat, eşuat, încercat, iubit ori simţit, povestea ta continuă să trăiască în amintirea celorlalţi, atâta timp cât ai însemnat suficient de mult cât să fii ţinut minte.

Şi cine nu îşi doreşte ca povestea lui să continue şi după ce fiinţa îi dispare din această lume?:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 30/01/2017 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: