Un om cu întrebări

Vii la o merdenea?

Eu iubesc Bucureştiul. Mi-am dorit să trăiesc aici încă din copilărie.
Îl iubesc aşa cum e, cu praf sau zăpadă, aglomeraţie și gălăgie.
Gust din plin „amurgurile lui toxice” şi mă îndrăgostesc mereu de soarele care „se stinge cu atâta melancolie” (Eliade).
Iubesc mai ales locurile banale şi mai puţin cunoscute, care, rezistând în timp, îmi confirmă încă o dată că sorţii pot fi oricând învinşi:)
În 2001, când sediul firmei la care lucram atunci, s-a mutat undeva pe Grigore Alexandrescu, am descoperit patiseria „Elhris”, la metrou Victoriei.
Zi de zi, mă opream şi îmi luam de aici micul dejun: merdenele, trigoane sau ştrudele.
Când plecam mai devreme de acasă şi aveam timp, îmi trăgeam unul dintre scaunele înalte din interiorul micuţei şi curatei patiserii, îmi aşezam micul dejun pe o pungă de hârtie care nu îmi lipsea din geantă şi mă delectam cu aceste foietaje taman bune să mă îngraşe:)
Îmi planificam ziua în gând, în linişte, sau savuram mâncarea cu sarea şi piperul din „Academia Caţavencu”, pe care o cumpăram din Regie de la taraba lui nea Sandu.
Anii au trecut şi ori de câte ori am ajuns cu metroul la Victoriei, am luat ceva de la patiserie pentru acasă.
Astăzi, însă, în drumul de la doctor spre casă, m-am aşezat iar pe un scaun la „Elhris”.
Mi-am aranjat tacticos merdeneaua – pufoasă, fierbinte şi cu „brânză adevărată”, mi-am pus muzică în căşti şi m-am bucurat.
O bucurie simplă, care mi-a umplut toate cotloanele minţii, mai mult decât o cină elegantă la Mariott (unde am fost acum ceva ani) sau decât o noapte de dans în discotecă (care, recunosc, continuă să fie una dintre cele mai faine distracţii:) 
Şi asta pentru că în gustul brânzei aceleia sărate şi fierbinţi şi în foietajul lipicios, m-am (re) găsit pe mine: aceeaşi şi total schimbată odată cu trecerea timpului.
Aceeaşi copilă care devora cu poftă incomensurabilă mazărea gătită de la auto-servirea din Gara de Nord, când veneam cu mamaia să îi luăm bunicului insulină de la“Institutul Cantacuzino”.
Schimbată faţă de tânăra plină de „avânt muncitoresc”, care credea că munca până la epuizare, disciplina, rigoarea şi dragostea de oameni îi pot oferi recunoaşterea meritelor pe drept, fără linguşeli, fără intrigi, fără bârfe.
Fie că am fost un copil speriat, un adolescent rebel sau un adult cu “personalitate” (orice o însemna asta:), în esenţă, nu m-am schimbat.
Doar am făcut loc, în aceeaşi minte şi aceeaşi inimă, câtorva locatari noi, evacuându-i, în acelaşi timp, pe alţii, care încercau să mă ţină în continuare prizonieră în pivniţa întunecoasă a deznădejdii, a fricii, a neîncrederii, a regretului.
Am pierdut timp, persoane, lucruri, emoţii, bani. 
Am câştigat timp, persoane, emoţii şi mai ales, m-am “câştigat” pe mine.
Am câştigat răbdarea de a asculta nu doar vocile care, în capul meu, mă critică, împingându-mă într-o competiţie constantă cu mine, cu timpul şi cu ceilalţi, ci şi pe cele care îmi dau ghes să respir uşor, să mă opresc, să mă minunez, să mă bucur, să văd și să mă văd cu alţi ochi.
Ca să fie limpede, această scriitură nu este o reclamă. Nu am nicio înţelegere cu oamenii de la „Elhris”. Habar n-au că scriu despre ei ori că le-am fotografiat magazinul.
Este o invitaţie la a căuta sau la a revizita acel locşor din Bucureşti sau de oriunde unde poţi să îţi tragi sufletul, să uiţi preţ de 10 minute de tot ce te doare şi să te bucuri de tihna vieţii.

Un loc în care eşti doar tu cu tine, unde poți să îți amintești cine ai fost, să te bucuri de cine eşti, să te încurajezi să ajungi cine vrei să fii cu adevărat.

Că este un părculeţ ascuns privirii sau o cofetărie micuţă de la periferie, nu contează. Ce contează este în faţa unui suc, a unei prăjituri sau a unui om de zăpadă poţi înţelege mai bine ceea ce „Pasărea Colibri” definea în “Alte clipe trăite, alt epilog”, astfel: 

“Ce-am în suflet şi în gând
Vreau să ştiu ce e cu mine
Ce rost am pe-acest pământ

Printre stele cum se face
Că într-una mă învârt
De ce berea îmi mai place
Cine sunt şi de ce cânt

Sunt o umbră călătoare
Ca şi Puck, ca Ariel”. 

Cumva simt că ochii sclipitori şi replica “e delicioasă, mami, mulțumesc că mi-ai luat” pe care mi-a adresat-o fiul meu, lingându-şi de pe degete vanilia din trigonul pe care i l-am adus acasă, fac parte din reţeta secretă a fericirii din lucrurile mărunte.

Aşadar, ce zici, vii la o merdenea?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 14/01/2017 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: