Un om cu întrebări

Fără iertare la comandă de sărbători

Pe lângă câţi adulţi frânţi în copilărie trecem în fiecare zi? Câtă durere nemărturisită se află într-o privire ţintuită în pământ ori într-o vorbă ce ucide încet prin nerostire?

Cine ştie câţi dintre oamenii mari pe care îi judecăm dintr-un fel de reflex însuşit de mici, sunt de fapt copii îndurerați, îmbrăcaţi în corpuri de adulţi?
Cine puterea acelor oameni care nu pot încă, îşi ierte părinţii la comandă?
De prea multe ori aud în ultima vreme îndemnuri spre iertare, împăcare şi pace interioară, de parcă aceste trei lucruri ar face parte din reţeta obligatorie de sărbători. Ca şi cum o urare cu „Fie ca„, un concert la Bănică ori ascultarea unor colinde de-ale lui Hruşcă la „Mega Image” ar avea menirea te transpună în modul de funcţionaresărbătorişi înŢara Împăcării cu toate”, o ţară elogiată de oratori motivaţionali, de cărţi şi de preoţi.
Nu, nu cred de sărbători, ca îţi faci cota de bunătate, poţi ierta orice.

Lucrurile cu adevărat dureroase, care ţi-au schilodit păşirea în lume pe propriile picioare nu se pot ierta decât atunci când vei fi pregătit le ierţi. Nu la comandă. Nu pentru e la modă. Nu pentru aşa spun „experţii.

Puterea vindecătoare pe care se predică pe toate canalele de comunicare o aduce iertarea pentru propriul cuget, nu este un argument suficient care te ajute devii adult complet funcţional şiiertător.
Sunt zeci de oameni în jurul nostru care au crescut cu eterna nemulţumire a mamei lor în suflet. Când ei luau un 9, ea îi întreba de ce nu au luat 10. Când luau 10 şi întrebaţi la ce materie, răspundeau  la română ori la istorie, erau întrebaţi de ce nu au luat şi la matematică ori la alte materii „serioase”. Oameni care niciodată nu se simt suficient de buni încerce ceva îndrăzneţ, văzânduse mereu prin ochii părintelui pe care simt l-au dezamăgit dintotdeauna.
Sunt oameni aproape de noi cărora la loc de onoare pusaperfecţiune în toate” le-a transformat mama sub proprii ochi, sub imperiul frustrării, într-un adult mereu ocupat, nervos, distant, niciodată dispus şi disponibil întrebe ce simt ei, copiii, lăsaţi crească de la sine.

Oameni care îşi oferă pe tavă casa, sufletul ori virginitatea primului venit care pare le ofere afecţiune fără fie nevoie o cerşească şi fără pară vor ceva în schimb.
Sunt lângă noi bărbaţi care nu vor o familie pentru au văzut cum proprii taţi au fost transformaţi în epave de lipsa de compatibilitate cu femeile cu care s-au căsătorit.

Trăim adeseori lângă adulţi cărora urletele le provoacă reacţii fizice similare celor post-traumatice, de la eczeme apărute pe piele în câteva secunde până la atacuri de panică ori ticuri ce se reactivează instantaneu în preajma unor conflicte verbale.
Există sute de adulţi cărora bătăile din copilărie, fie ele cu paleta de covoare, cu furtunul de la maşina de spălat ori cu alte obiecte aflate la îndemâna tatălui furios, le-au lăsat cicatrici atât de sângerânde în inimi nici prin cap nu le trece facă copii de teamă nu îi nenorocească cu bătăile, aşa cum au fost ei nenorociţi. Şi nu atât fizic, cât mai ales emoţional.
Avem printre noi oameni care mint instantaneu ori de câte ori se întrevede la orizont o pedeapsă pentru o greşeală pe care au făcut-o, pentru au învăţat de mici să mintă, de frică, ca atunci când spuneau nu au mai dat lucrare la matematică, ascunzând şaptele pe care se îngrozeau îl mărturisească acasă.
Există în jur oameni care nu îşi vor dezvălui niciodată pe de-a-ntregul adevărata fire celei cu care îşi împart viaţa pentru se văd atât de murdari în gândurile şi sentimentele lor încât sunt convinşi vor fi părăsiţi de îndată ce se vor destăinui.

Toţi oamenii care încă aud în minte cuvinte ca „prostule”, „nu eşti bun de nimic”, „curvo”, „idiotule”, toţi cei care încă simt fierbinţeala curelei biciuindu-le coapsele, ei bine, toţi oamenii care au îndurat o copilărie în loc o trăiască, sunt oameni care au dreptul NU îşi ierte de sărbători părinţii, doar pentru aşa ar fi „buni creştini„.

În efortul lor de a se trezi în fiecare dimineaţă cu încrederea au o nouă şansă la fericire, în exerciţiile de auto-îmbărbătare pe care le rostesc zilnic în propria minte, în lupta crâncenă de a nu se mai lăsa abuzaţi ori cumpăraţi cu afecţiunea care le-a lipsit când le trebuia cel mai mult, în dragostea şi mai ales atenţia cu care îşi cresc proprii copii, oamenii aceştia AU DREPTUL fie lăsaţi în pace.

În determinarea de a nu le semăna părinţilor lor, în temeinicia cu care îşi demonstrează clipă de clipă lor înşişi pot, ştiu, merită, sunt „cineva”, oamenii aceştia TREBUIE lăsaţi în pace.

În curajul cu care au căutat înţeleagă şi au acceptat ce li s-a întâmplat, în atitudinea demnă de a nu se purta ca nişte victime, în decizia ireversibilă de a nu îngădui cuiva vreodată îi rănească ca în copilărie, în încrâncenarea cu care oamenii aceştia îşi duc mai departe lupta cu proprii demoni, demoni care se datorează celor care n-au vrut ori n-au ştiut le fie părinţi (mai buni), copiii odată chinuiţi, ajunşi acum oameni şi nu epave, CER fie lăsaţi în pace.

O veche zicală spune părinţii nu trebuie judecaţi„.
O zicală nouă ar trebui spună „nici copiii pe care părinţii (aproape) i-au frânt„.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 21/12/2016 de în Chiar aşa şi etichetată , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: