Un om cu întrebări

La maturitate, rezoluția „fuck off”

M-am hotărât acum ceva vreme să scriu un articol la aniversare. Un fel de “print screen” a ceea ce gândesc şi simt, pentru a-mi servi mai târziu drept memento al unei epoci trecute şi, de ce nu, de ghid al minţilor, de va fi să mi se rătăcească spre apusul vieţii. Cumva cred că nevoia asta vine şi din senzaţia că maturitatea de acum trebuie imortalizată ca să îmi pot dovedi cândva că mi-a aparţinut.

Însă decizia mea s-a lovit de un obstacol major: neputinţa. Nu pot să scriu despre cum simt şi ce gândesc din pricina … prăpastiilor.
“Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine … Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu”. Aşa spunea Apostol Bologa şi cu riscul de a comite un sacrilegiu din punct de vedere literar, am să spun că îl invidiez. Bologa nu avea decât două prăpăstii care îl pândeau.
Nu pot să scriu câte aş avea de spus din cauza concretului care mă plesneşte peste ochi. Când îţi chiorăie maţele de foame, mai degrabă încropeşti ceva de mâncare, în loc să scrii. Când nopţile îţi sunt chinuite de grija facturilor de plătit, eşti prins într-o stare de neputinţă ce te împiedică până şi să te mişti, darămite să mai scrii. Când îţi privești copiii încremenit şi îţi faci în cap procese de conştiinţă că nu îi creşti cum trebuie ori că nu le oferi ce e important, nu îţi vine să scrii despre lucruri la care alţii par să se priceapă de minune. Când ţi-e frică să dai viaţă tuturor întrebărilor, fricilor, grijilor, speranţelor  şi visurilor, pentru că cineva care le-ar citi ar reuşi astfel să dezlege întregul mister al nebuniei emoţionale de care suferi, nu îţi vine să scrii, ca să nu fii internat la balamuc.

Şi atunci, concretul imediat (mai ales cel imediat) ucide dorinţa de a scrie şi despre cealaltă prăpastie, în care se zbate ori se înalţă spiritul. Concretul imediat, în toate formele lui, răpeşte omului dispoziţia ori putinţa de a-şi păstra neîntinate întrebările despre sensul său în lume, despre continuarea vieţii dincolo de dimensiunea aceasta ori despre menirea pe care trebuie s-o împlinească cu orice preţ, din moment ce i-a fost dată lui şi nu altuia.
Dar concretul are și el avantajele lui. Și din acest concret, mi-am luat rezoluţia pentru anii ce or să vină. Este adaptarea părerii emise de Helen Mirren care a spus, la 71 de ani, cred, că şi-ar dori să fi spus mai des “fuck off”. 

Dar până la rezoluție, câteva gânduri:
În prag de 36 de ani, am sentimentul că am pierdut şi câştigat în egală măsură. Senzaţia acută că oricât aş încerca să îmi găsesc scuze ori să dau vina pe alţii pentru ce am trăit, nu am primit decât ceea ce am meritat.
Este un proces extrem de anevoios să te rupi de lucrurile sub influenţa cărora te formezi ca adolescent şi apoi ca adult. Nu, nu am să dau vina pe o copilărie grea ori pe părinţii mei pentru o educaţie „nesănătoasă”. Aleg să spun că sensibilitatea cu care am resimţit impactul anumitor lucruri este ceva ce face parte din fiinţa mea, ca atare şi ea, cu toate neajunsurile ei, trebuie să îmi fi fost dată cu un motiv.
Adevărul este că e al dreaqului de greu să înveţi, de unul singur, să crezi în tine. Să îţi înlături ideea că nu eşti bun de nimic. Să foloseşti fiecare mică reuşită pentru a mai creşte juma’de centimetru în oglinda propriei conştiinţe şi să găseşti puterea de a transforma fiecare eşec dureros într-o lecţie pe care juri că n-o s-o mai repeţi. Și mai greu e să îți domolești vocea interioară care îți spune că poți mai mult, că vrei mai bine, că viața ta trebuie să însemne mai mult decat pronosticul pesimist bazat pe condițiile în care ai venit pe lume, pe mediul în care trăiești ori pe realizările membrilor neamului din care faci parte.
Însă, aşa cum spuneam, am primit ce am meritat. Bune şi rele. Când am simţit invidie, gelozie, posesivitate ori răutate în diverse forme, inevitabil am fost pusă în situaţia de a îndura în preajma mea comportamente similare tocmai pentru a vedea ca într-o oglindă cât de greu e să trăieşti în apropierea unor astfel de apucături.
Când am învinovăţit, urât ori trădat, roata s-a învârtit într-un perfect mecanism al reciprocității. De aceea poate nu înţeleg de ce tot mai mulţi oameni insistă să fim MEREU optimişti, buni, calzi, iertători, primitori şi aşa mai departe, de parcă toţi am face parte din “trupa apostolilor”. Cum poate oare omul să devină mai bun, dacă nu se i arată defectele, dacă nu este scos din carapacea în care stă tâmp, dar confortabil, de situaţii în care adesea singur s-a vârât? Cum poţi pretinde un răspuns etern creştin de tipul “întoarce şi celălalt obraz” când simţi că nedreptatea îţi întunecă mintea şi parcă ai vrea să pui mâna pe un par din apropiere ca să îi “omeneşti” pe cei care sunt pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă?
Nu, e clar, nu sunt ceea ce este îndeobşte denumit “o bună creştină”. Se prea poate.
M-am născut ca să pun întrebări, nu ca să înghit ordine, impuneri şi limitări fără crâcnire, fără cercetare.
Poate că de aici vine prăpastia.
Cea de-a doua prăpastie, în care spiritul parcă lucrează la circ: acum înaintează pe sârma îndoielilor, riscând în orice secundă să cadă şi să frângă tot ceea ce a construit în sine ani la rândul. Trei minute mai târziu, spiritul intră în arena cu leii neîmblânziţi ai fricii de orice: de a încerca să-şi atingă visul, de a risca să rămână fără nimic, de a înfrunta părerile celorlalţi care habar n-au cu cine au de a face.
Peste jumătate de oră, găsesc acelaşi spirit sărind la trapez şi aşteptându-se să fie prins în plasa trăirii prezentului, într-un salt mortal în care vrea să se desprindă de trecut.
Tot spiritul face apoi jonglerii cu ceea ce a învăţat, mecanic sau nu, ca să poată obţine un job mai bun, un salariu mai bun, deci o viaţă mai bună.
Când spiritul păşeşte în “Casa Groazei”, dă acolo peste toate spaimele lui cele mai mari: imaginea lui de bătrân ce-şi dă duhul cu zeci de regrete pentru tot ce n-a făcut, reproşul propriei voci că a vrut să le facă pe toate şi de fapt nu a făcut ce era cel mai important, durerea că nu a însemnat mai mult pentru cineva, frica de ceea ce îl aşteaptă dincolo, părerea de rău că nu a reușit să se bucure de ce a ştiut, putut, avut, furia pe propria-i minte căreia i-a permis să îl trezească din îndrăgostire prea devreme, să ierte mai multe decât putea, să se piardă în detalii inutile, să irosească timp preţios cu oameni care nu îi meritau atenţia ori lacrimile. Teribil locul acela … Nu degeaba îi zice “Casa Groazei”.
Dar spiritul meu intră în ultimă instanţă şi într-un loc magic: Sala Oglinzilor. Acolo îşi vede propria reflexie. Râzând, dansând, cântând. O reflexie emoţionată, nerăbdătoare, respectată, îndrăgostită, apreciată, fascinată, curajoasă, iubită, încrezătoare, curioasă, împlinită. FERICITĂ. Şi vede şi imaginile celor care de-a lungul a 36 de ani au contribuit într-un fel sau altul la această fericire. Familie şi prieteni, colegi, şefi şi subalterni, vecini ori necunoscuţi şi mai ales, copiii.
Copiii care mi-au adus, în aproape 6 ani, mai multă fericire decât poate destrăma predispoziţia realist-pesimistă cu care s-a născut spiritul meu neliniştit:) 
Într-un final, momentul de maturitate este ăsta, în care înţeleg că toate îşi au rostul. În care încetez să mă mai victimizez, să îmi caut scuze sau vinovaţi. În care mă privesc pe mine cea din trecut drept o persoană care nu poate fi condamnată azi, căci azi nu ar mai face aceleaşi alegeri.
Maturitatea este acum când pot să spun “fuck off” tuturor celor care vor să îmi transmită lecţii de morală, de educare a copiiilor sau de cum să trăieşti “happy and dumb”, “fuck off” celor care vor înţelege şi din scriitură asta că sunt o epavă umană, deprimată în aşa hal încât mai am puţin şi sar de pe pod:)
“Fuck off” tuturor celor care simt nevoia să mă trimită la dentist să îmi repar dinţii, la SPA să mă recreez, la un job mai bine plătit ca să îmi permit o bonă, de parcă mi-ar fi dezvăluit cel mai mare secret din Univers.
“Fuck off” tuturor celor care au senzaţia că îmi fac o favoare transmiţându-mi un “adevăr revelator” despre mine, neavând habar că cel mai nemilos analist şi judecător îmi sunt eu.
“Fuck off” tuturor celor care îi condamnă pe cei care nu sunt asemeni lor, celor auto-suficienţi şi comozi, celor blagosloviţi de un confort etern al propriei fiinţe, care îi privesc de sus pe toţi cei care sunt diferiţi.
„Fuck off” tuturor celor animaţi de un singur gând: cum să îi eticheteze pe ceilalţi, cum să îi coboare pe ceilalţi, cum să se folosească de ceilalţi.
Maturitatea e asta în care pot afirma că îmi place muzica veche, dar nu sunt învechită, că am burtă, dar nu sunt burtoasă, că nu îmi tai părul doar ca să fiu la modă, că mă dor toate şi sunt fericită din cauza asta.
Maturitatea e că ascult „teatru de moşi” şi râd ca un copil, că îmi place whiskey-ul, dar n-am uitat gustul de “Napoleon”, că aştept cu nerăbdare viaţa următoare, dar nu intenţionez să îmi grăbesc sfârşitul, că scriu cum simt, şi nu pentru atenție, că am curaj să risc pentru un vis, chiar dacă am doi copii de crescut.
Maturitatea înseamnă că râd la glume deocheate, dar nu tre’ să stau toată ziua cu înjurăturile în taste, că îmi plac oamenii sinceri, chiar dacă mă izbesc cu capul de pereţi, că am prieteni puţini şi nu îmi doresc mai mulţi, că scriu mult, dar nu (mereu) prost.
Maturitatea e că nu (mai) trebuie să justific nimănui supra-analiza, „încrâncenarea”, eternele întrebări, neastâmpărul şi munca fără încetare care mă reprezintă.
Maturitatea e să am simţul ridicolului, al bunului simţ, dar şi al extremelor acolo unde ele înseamnă cu adevărat ceva.
Maturitatea e acceptarea a ceea ce am făcut, a ceea ce învăţ şi a ceea ce sper.
Maturitatea e înţelegerea faptului că doar prin muncă voi reuşi să îmi construiesc un drum şi că niciodată nu voi câştiga nimic din întâmplare ori prin scurtături.
Maturitatea e un “mulţumesc” celor care citesc, în speranţa că vor mai găsi undeva în lume pe cineva care gândeşte ori simte aidoma lor.
Maturitatea este sloganul în care mă recunosc:
“Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii? Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ, depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine şi de eroare, mărire şi lepădătură a Universului. Dacă se laudă, eu îl cobor, de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles.” (Blaise Pascal)
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 06/11/2016 de în Chiar aşa şi etichetată , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: