Un om cu întrebări

Amintirea începutului

În traiul tău obişnuit, există şi zile pe care nu ştii cum să le trăieşti. Cum ar fi ziua în care a început cea mai surprinzătoare poveste de iubire din câte ai trăit. Doar că acea poveste, pe cât de intens şi iute ţi-a înflăcărat sufletul, pe atât de repede a fost înlocuită de întrebări născătoare de paranoia şi regrete pentru ce ai făcut şi îţi doreşti să fi făcut altfel. Aşa că te întrebi cum ai putea să treci cu bine peste ziua aia, când aniversezi, de pildă, şase ani ori zece ani ori câţi or fi de când ţi-ai dat dreaq toate precauţiile şi ai făcut primul pas spre omul care nici azi nu ştii din ce motive a încetat pe nesimţite să îţi mai fie indiferent. Când poţi să explici clar, cu lux de motive, matematic chiar, de ce iubeşti ori ai iubit pe cineva, e clar că ce ai simţit e mai degrabă un proces logic şi nu unul emoţional. Şi cine şi-ar dori ca din pricina emoţiilor să sufere de nebunie temporară? O nebunie caracterizată de omiterea intenţionată a condiţiei în care te afli, de veveriţe în stomac care par să aibă provizii pentru toată viaţa, aşa că pe tine nu te mai lasă să mănânci cu zilele, de eşarfă strâns legată în jurul ochilor, ca să nu vezi nesincronizările dintre voi, de urechea muzicală crescută peste noapte, cu care fredonezi toată gama melodiilor preferate de cel iubit, de la „Still into you” la mai ştiu eu ce.

Şi aşa tembel cum e procesul ăsta emoţional, care ia naştere în creier, dar lasă sentimentele să îi arate bietului pisălog degetul mijlociu, el îţi spune în preajma fiecărei aniversări a începutului că trebuie să te pregăteşti ca să treci cu bine peste ziua aia fatidică. Fatidică zic, pentru că rişti să faci vreo tâmpenie care să te doară cât o sută de cucuie în capul inimii, după. Te gândeşti, te suceşti, te răzgândesti. Ce să faci, ce să nu faci? O idee ar fi să nu te apropii de muzică. Din melodie în melodie cine ştie cum dai peste vreo piesă de aţi ascultat-o împreună în primele dăţi de amor şi atunci chiar că eşti pierdută.

Alta ar fi să te izolezi de tot ce ar putea să îţi amintească de ziua aia. Uşor de zis, greu de făcut. Dacă aniversarea începutului e vara, mai treacă-meargă, nu te duci la ştrand, dacă acolo a început totul şi gata, scoţi unul dintre elementele de risc din ecuaţie. Dar dacă ai ghinionul ca toată nebunia să fi început toamna târziu, ce faci? Că aerul ăla tare, aducând a iarnă şi a mâini îmbrăţişate de frig pe la vreun colţ de bloc, aerul ăla zic, e la fel an de an. Doar nu poţi să interzici frigul, nu? Improvizezi. Cum? Nu ştiu, că d-aia trebuie să improvizezi şi nu poţi să planifici …
Ar mai fi o metodă: să te magnetizezi cu ceva de „beut”. Dacă eşti la serviciu nu merge metoda asta. Doar dacă ai noroc şi sărbătoriţi vreo răsturnare spectaculoasă a pierderii estimate pe semestrul curent, pierdere care de fapt a devenit „break-even” şi de bucurie, GM-ul şi toată gaşca din top management dau de băut. Atunci da, poţi să profiţi de şampania lor şi să mai bagi un”ajutător”, gen „Jack”. Totuşi, nu încerca băuturi în premieră dacă eşti la lucru, că nu se ştie cum de la un shot de tequilla ţi se pune pata aiurea pe directorul financiar, cel mai mare manipulator de fraieri entuziasmaţi din câţi ai cunoscut tu, un urât şi un tâmpit pe deasupra. Stai în zona băuturilor cunoscute, ca să ştii când să te opreşti. Dacă nu eşti la serviciu, se schimbă treaba. Tot cu măsură trebuie să fie operaţiunea, ca să nu rişti în toiul nopţii să îi trimiţi versuri din melodii, gen „it’s a quarter after one/I’m a like drunk and I need you now„. Gestul ăsta e tot pe lista gesturilor pe care le vei regreta foarte curând. Singurul avantaj dacă bei de una singură e că poţi să dai ochii liniştită cu oricine ziua următoare.
Orice ai face, nu intra în capcana lui „dacă” şi „poate”: „dacă îl caut acum, poate că mai avem o şansă. Poate ne-am schimbat şi noi şi nu o să ne mai rănim, nu o să mai facem aceleaşi greşeli”. Aiurea. Dacă v-aţi schimbat, din start nu mai aveţi şanse să retrăiţi CUM a fost. Pentru că de fapt asta ţi-ai şi dorit când aţi început să vorbiţi iar unul cu altul şi aţi căzut de acord să vă vedeţi într-o zi. O zi care nu a mai venit. O zi pe care ţi-o doreai doar ca să te mai simţi încă o dată ca atunci: liberă de propria-ţi minte, de propriile oprelişti ori complexe.

Să te simţi cea mai iubită dintre pământeni și să iubești ca Mavrodin al lui Eliade.

Cu gura şi cu ochii, nu cu mintea şi cu prevederea. Cu avântul şi extazul, nu cu teama şi stânjeneala. Şi ai înţeles, ajutată şi de absenţa unui semn din partea lui, că acea zi nu se va mai întoarce. Pentru că nici voi nu vă mai puteţi întoarce.
Poate ai văzut că din tonul serios de la începutul scriiturii, am dat-o în glumă. Încerc să te ajut să uiţi pentru o clipă de tot ce înseamnă aniversarea începutului unei iubiri omorâte.
Omorâte de tine, de el, chiar dacă v-aţi folosit, poate, de toate scuzele din lume pentru că n-aţi avut curaj. Curaj să vă luaţi cu lumea toată de piept, să păşiţi mândri şi fericiţi de ceea ce sunteţi şi simţiţi unul pentru celălalt. Că n-aţi avut curaj să NU vă treziţi din beţia aceea de franţuzisme scrise ori de ocheade tainice, doar de voi ştiute. Îţi trebuie curaj să nu te trezeşti. Unul vecin cu inconştienţa. Ca şi cum ai vrea intenţionat să rămâi beat cât mai mult timp, deşi ştii că nu eşti „normal” aşa şi ştii că pe termen lung beţia îţi şubrezeşte sănătatea.
Adevărul e că nu există reţete pentru această zi. Nici sfaturi care să funcţioneze pentru toată lumea. Nicio iubire nu seamănă cu alta, cum nicio flacără născută în vârful unui băţ de chibrit nu seamănă cu vreo surată de-a ei.
Poţi să dai naibii tot ce ai citit aici şi să faci exact pe dos. Să te îmbeţi cu amintirea acelei zile. Cu rememorarea orei în care aţi plecat împreună ca să discutaţi un „business proposal”. Sau cu retrăirea privirii ce s-a înfipt în sufletul tău când el a înţeles ce îi spui cu adevărat. Ori cu secundele care au trecut ca orele până te-ai convins în capul tău să îi cuprinzi mâna cu mâna ta. Sau te-ai putea îmbăta cu aroma acelei zile ascultând la infinit primul vostru refren, ăla pe care îl ocoleşti intenţionat în playlist de ani de zile.
Fă ce simţi! Ce crezi că te va ajuta să nu mori în ziua aia! Orice te va ajuta să nu ţi se preschimbe inima într-o bucată de plumb, ca inima „Prinţului Fericit„.

Orice nu îţi va lua minţile într-atât încât să îţi omoare speranţa că într-o zi, oarecare, vei mai iubi şi vei mai fi iubită atât de îndrăzneţ, de liber şi de puternic.

Fă orice te ajută să treci amintirea aniversării începutului în partea aceea de suflet de care te bucuri pe tăcute, care îţi îmbujorează chipul şi îţi face ochii să sclipească, ori de câte ori o retrăieşti.
Fă orice ca amintirea iubirii care ţi-a demonstrat că e Dumnezeiesc să fii om îndrăgostit să te bântuie până cât mai aproape de sfârşitul vieţii tale pe acest pământ.
Pentru că oricât de sigură ai fi că te-a omorât, doar o astfel de iubire te-a făcut „mai” vie decât le este dat altora să se simtă vreodată!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 28/10/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: