Un om cu întrebări

Și așa începe totul

Prolog:

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)

Fragment din „Inimi elastice”

Se opri în faţa blocului şi încercă să îşi domolească răsuflarea. Cu mâna tremurândă, trase fermoarul genţii şi timp de câteva secunde răvăşi tot ce avea înăuntrul ei, în căutarea unui şerveţel cu care să îşi şteargă picurii de sudoare ce îi îngheţau fruntea. Vru să se ascundă într-un colţ şi să îşi aprindă o ţigară, dar i se părea că ar fi fost în văzul lumii şi, în plus, se temea că o să îşi piardă de tot curajul dacă ar lăsa iarăşi gândurile să o sperie, cât timp s-ar fi răcorit cu rotocoalele alburii de fum.
Se trezi din starea aceea de îngheţ când ieşi cineva din bloc şi avu suficient timp să prindă uşa ca să intre. Păşi spre lift, apăsă butonul şi se puse pe aşteptat. Nu ştia cum să îşi amuţească iureşul de gânduri ce se aruncau asupra bietului ei curaj cu o cruzime de nestăvilit.
Oglinda crăpată a liftului îşi croia apele ca în jurul unei tăieturi în obraz, râzându-şi parcă de toţi cei care aveau să îşi reflecte chipul în ea, urâţit ca în „Crăiasa zăpezii” a lui Andersen.
Apăsă pe butonul 8 şi încercă să se aranjeze puţin: îţi netezi un fir răzleţ din breton, îşi şterse un pic anticearcănul ce acum i se părea prea evident, îşi îndreptă umerii şi îşi potrivi agenda între mâini ca să aducă a şcolăriţă ce intră cuminte în sala de clasă.
Rememoră timp de câteva secunde ce urma să facă şi simţi că un hău imens i se deschide în cap şi o senzaţie intensă de vomă îi învăluie stomacul.
„Nu pot renunţa acum. Trebuie să pot. Azi e primul pas, după ce îl fac, totul va fi mai uşor, totul va merge conform planului”.
Prin faţa ochilor îi trecu imaginea unei lame lungi de cuţit, adânc înfipte în burta nemernicului spre care se îndrepta. Surâse amar amintindu-şi că pentru o clipă voise să îşi ia un cuţit în geantă și cu el să îl spintece de îndată ce i-ar fi deschis uşa.
Renunţase însă, o dată pentru că simţea că nici măcar ura aceea neostoită nu i-ar fi dat suficientă nebunie cât să facă acest gest şi apoi pentru că nu intenţiona să îşi petreacă restul zilelor după gratii, dându-i astfel nemernicului satisfacţia de a-i fi nenorocit şi restul de viață.
Liftul se opri la etajul 8. Deschise uşa încet şi ajunse în holul aflat în semiîntuneric. Un miros familiar îi plesni nările. Un amestec ciudat de oţet, clor şi petale de trandafiri îşi croi drum spre creierul ei şi de acolo îi trezi amintiri încuiate cu forţa ca pentru eternitate, prin repetate exerciţii de uitare. Nu îi venea să creadă că trecuseră 15 ani de când fusese întâia oară în acest bloc din Drumul Taberei. 15 ani de când fugise de acasă, de când rătăcise ca o cerşetoare rămasă la mila celorlalţi, ca o amărâtă fără un loc unde să mănânce, să doarmă ori să se spele. 15 ani de când crezuse în bunătatea oamenilor. Şi cât de credulă fusese … Cât de mult o costase să descopere monştri din oameni. Monştri care mint, înşală, trădează, violează şi poartă pe chip rânjete de imensă satisfacţie de fiecare dată când reuşesc să prindă încă un suflet în pânza lor de păianjeni.
Îşi şterse umbra de lacrimă de sub gene şi încercă să îşi mute gândul spre ce avea de făcut acum. Trebuia să găsească în ea forţa să joace cel mai greu rol din toate: rolul disimulării până la confundarea cu personajul interpretat. Nu ştia cum avea să reacţioneze când îl va vedea şi se temea că toate precauţiile ei – exerciţiile de respiraţie în timp ce îi privea pozele găsite pe internet, teleportarea minţii în “happy place” când ar simţi că presiunea nervoasă îi sfărâmă voinţa, repetiţiile din faţa oglinzii, când îşi analiza şi cel mai fin rid, cea mai subtilă grimasă, pentru a le ţine sub control în momentele critice – ei bine, se temea că toate astea nu vor servi la nimic în clipa în care se va afla faţă în faţă cu el.

“Trebuie să pot, trebuie să pot, nemernicul va plăti pentru tot ce a făcut”. Își dădu “play” în minte la “Hey, you” de la “Pink Floyd” şi se îndreptă spre apartamentul 195. Sună la uşă scurt şi ferm. Nimic. Sună din nou. Simţea că obrajii îi luaseră foc şi se gândi că probabil ochii îi par tăciuni aprinşi. Inspiră adânc şi sună a treia oară. Uşa se deschise greoi şi în faţă îi apăru un om la vreo 50-55 de ani, cu o faţă buhăită, cu un păr grizonant ce flanca o chelie plină, împăunat de o burtă cu greu cuprinsă de un maiou alb.   

– Da, ce doriţi? întrebă omul înfăşurat într-un halat descheiat, cu nasturi maronii.
Simţi că toată apa din corp se evaporase şi în ciuda uscăciunii din gât reuşi să bâiguie:
– Bună ziua, am venit pentru anunţ. Înţeleg că aveţi o cameră de închiriat.
– Nu ştiu despre ce este vorba, cred că aţi greşit adresa, îi spuse bărbatul cu o voce îmbâcsită parcă de la prea multe ţigări, în timp ce o măsura atent din cap până în picioare.
– Am găsit un anunţ pe internet, despre închirierea unei camere. Nu este aici Intrarea Drumul Taberei 106? Blocul este B3, scara este 2, ca în anunţ, uitaţi.
Bărbatul se apropie de ea şi se uită la coala pe care era printat anunţul. Simţindu-i aproape mirosul acela cunoscut de transpiraţie şi after shave, era aproape sigură că o să leşine şi tot planul ei, toată pregătirea, totul va fi în zadar. Îşi urlă în gând că trebuie să îndure, trebuie.
– Domnişoară, aici este blocul B 3, scara 2, însă nu este Intrarea Drumul Taberei, ci Drumul Taberei simplu. De aici greşeala dumneavoastră …
– Îmi cer scuze, se pare că am fost îndrumată greşit de doamna de la casa de bilete RATB, mi-a spus că aici este Intrarea Drumul Taberei … Ce mă fac acum? suspină ea cu durere, sprijinindu-şi fruntea în palma stângă. Începu să respire din ce în ce mai sacadat, ca şi cum un atac de panică ar fi cuprins-o şi părând că în câteva secunde se va prăbuşi.
– Domnişoară, liniştiţi-vă, uitaţi, puteţi intra, vă ofer un pahar de apă, staţi un pic până vă reveniţi şi apoi vedem ce e de făcut.
– Îmi cer scuze, nu ştiu ce am, doar că aici era ultima mea speranţă. Vă rog să mă scuzaţi, am să plec.
– Nu, staţi puţin, nu vă pot lăsa să plecaţi aşa, intraţi, vă rog. Staţi o clipă, vă reveniţi şi apoi puteţi merge.
Se uită bănuitoare spre el, iar bărbatul, simţindu-i neîncrederea, îi întinse cordial mâna şi îi spuse:
– Mă numesc Marius. Va rog intraţi, nu vi se va întâmpla nimic.
– Eu sunt Miruna, spuse ea şi intră.
În urma ei, uşa se încuie automat. Zgomotul încuietorii făcu un ecou ca venit din străfundul Iadului şi îi păru la fel de rece ca “fiarele” de la examenul Papa Nicolau.
Se uită în spatele ei şi recunoscu încuietoarea din urmă cu 15 ani, pe care în zadar încercase să o deschidă în noaptea în care vrusese să scape, după ce în zadar îi ameninţase că se va arunca pe geamul de la baie, dacă îndrăznesc să se atingă de ea.
„Şi aşa începe totul”, îşi spuse în gând, urmându-l pe Marius spre bucătărie.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 07/10/2016 de în INIMI ELASTICE şi etichetată , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: