Un om cu întrebări

Copilul din om

Întâlnim în drumul vieţii fel şi fel de oameni. Pe mulţi îi „numim” 

fără -i cunoaştem cu adevărat

asemănându-le întreaga fiinţă cu acele fragmente 

din noi pe care le surprindem în gesturile şi vorbele lor.

De puţine ori avem talentul ori răbdarea de a vedea dincolo de păturica în care oamenii mari şi-au învelit copiii din ei. Copii însetaţi de un “te iubeşte mama”, copii înfometaţi de un “sunt mândru de tine”. Copii speriaţi că niciodată nu vor fi buni de ceva, copii ce s-au ferecat înlăuntrul lor pentru că nimănui nu îi pasă cu adevărat de ceea ce sălăşluieşte în sufletul lor, copii paralizaţi de groaza că vor ajunge exact ca părinţii de care vor să scape. 
Ajunşi mari, unii dintre aceşti copii îşi târăsc abia vizibil un picior, cel de care le este încă legată nicovala lipsei iubirii de sine, a încrederii în propria putere, lipsa respectului pentru tot ceea ce sunt şi ce pot ajunge. Nu e un „defect” pe care să îl poată vedea oricine. 

Îţi trebuie o privire antrenată ca să le depistezi acest vals discret al durerii
Alţii nu arată vreun semn al durerilor  trecute, ci, din contră, răspândesc soare şi zâmbete 

peste tot în jurul lor şi mai ales în preajma copiiilor, 

într-o încercare de a-i feri pe aceştia, chiar şi pentru puţin timp, de suferinţe asemănătoare cu ale lor. 
Şi mai sunt şi cei care şi-au încuiat copiii în pivniţa minţii şi odată cu ei, părinţii, casa copilăriei şi toate durerile de atunci. Şi uneori îi recunoşti după voalul gri de tristeţe ce le unduieşte chipul doar în anumite clipe. Dacă eşti prezent şi dacă eşti atent, le poţi sesiza acea privire a depărtare, tristeţe şi durere, privire ce durează doar câteva clipe. 
Aşa că de fiecare dată când întâlnesc un om mare şi reuşesc, cu ajutorul unor antene greu de explicat, să zăresc pentru o fracţiune de secundă chipul copilului care a fost, mă bucur. 

Mă bucur că acel om a crescut fără să lase durerea lui să îl îndrepte spre drumul atât de uşor de ales al pricinuirii de durere celorlalţi. 
Mă bucur că încă un copil a reuşit să îşi dovedească, devenind adult, că merită să fie iubit, îmbrăţişat, ascultat. 
Mă bucur că niciodată copilul din om nu moare, ci găseşte felurite căi prin care să se ascundă, să se apere, 

să reziste oricărei dureri, pentru ca într-o zi toate câte a pătimit să fie de folos omului mare în care s-a preschimbat. 
Mă bucur că lumina din copii este atât de puternică încât nicio umbră a oamenilor mari din jurul lui nu reuşeşte să îi preschimbe pe aceşti copii în nişte învinşi. 

Mă bucur că atâta timp cât copilul din om trăieşte, omul mare nu va fi pierdut. 

Aşadar, omule drag, nu lăsa copilul din tine să piară. Este cel mai frumos şi de preţ dar ce ţi s-a oferit când ai venit pe această lume:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 29/08/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: