Un om cu întrebări

Nu mai huliţi (toţi) părinţii!

Nu am scris niciodată despre ce înseamnă să fii părinte. Nu în sensul de sfaturi, îndemnuri, recomandări, “cum să” şi alte astfel de reţete miraculoase despre cum să fii un părinte minunat. Şi asta pentru că nu cred că experienţa mea de doar 5 ani, ca mamă de doi copii, mă îndreptăţeşte să am astfel de aere. Ceea ce am împărtăşit prin scris au fost întâmplări, emoţii, întrebări, griji, trăiri, relatate strict pe modelul “uite ce am trăit eu”, fără alte pretenţii de guru într-ale … cum îi zice în termeni moderni? a, da, parenting-ului.
De curând însă, s-a întâmplat ceva ce mă determină să depăşesc un pic tiparul celor scrise până acum.

Mai exact, am citit pe wall-ul unei prietene un articol care vorbea despre sindromul ATCPAngered Temper with Choleric Progression – care, potrivit unor specialişti, arată că “în România au fost raportate peste 7000 de cazuri de copii neglijaţi de părinţi, numai în primele nouă luni ale lui 2015, mai mult faţă de aceeaşi perioada a anului precedent.”(întreg articolul aici).

Ideea de bază e că mii de copii ajung să fie agresivi, dependenţi de tehnologie, nesociabili, timizi, docili, pasivi şi câte şi mai câte, pentru că părinţii se ocupă foarte puţin de ei, pentru că le acordă foarte puţin timp şi foarte puţină atenţie.
Şi da, aşa este. Nu contrazic studiile, nu mă cert cu psihologii, nu neg realitatea. Sunt unul dintre părinţii care nu petreceau mult timp cu copilul pentru că eram acasă foarte puţin timp. Concediul pentru creşterea celui de-al doilea copil a rezolvat această problemă temporar. Aşa că nu sunt vreun hater care nu înţelege despre ce e vorba. Dar …
Am obosit să citesc studii, cercetări, injurii, păreri despre nemernicia părinţilor. M-am săturat de pata de negreală aruncată de somităţi sau neaveniţi pe gulerul părinţilor, mai ales când autorii unor astfel de păreri NU au copii. Mă exasperează pur şi simplu arătarea cu degetul, de parcă TOŢI părinţii sunt nişte tâmpiţi care au făcut copii doar ca să aibă urmaşi, doar ca să îşi alunge singurătatea, doar din orgoliu, doar ca să aibă cine să le dea un pahar cu apă, doar ca să rămână cu ceva bani din pensia alimentară şi aşa mai departe. Pentru că aşa sunt descrişi în multe articole părinţii.

Nu fac confuzie, există două categorii de scriituri: studiile profesioniste, documentate, recunoscute chiar (vorbesc strict de nivelul naţional, nu de cel worldwide) şi părerile.
Despre prima categorie am să spun aşa: unde sunt studiile despre părinţii activ implicaţi în viaţa copiiilor lor? Unde sunt descrise cazurile în afara celor 7000 din articolul indicat mai sus? Unde figurează beneficiile pe care le aduc în dezvoltarea armonioasă a copiiilor prezenţa efectivă (ca timp şi calitate) a părinţilor?

Nu ţin minte când am citit un studiu care să prezinte părinţii din România în termeni favorabili. Chiar credeţi că părinţii din România sunt toţi nişte ticăloşi? Ori nu finanţează nimeni astfel de studii, fiind obişnuiţi să ne arătăm numai defectele? Sau poate nu reprezintă subiect de interes pentru tabloide ori emisiuni gen “Capatos”.
Da, sunt conştientă că în România există părinţi care îşi bat, torturează fizic şi emoţional copiii, oameni care fac copii doar ca să le încaseze indemnizaţiile de la stat, părinţi care uită de odraslele lor cu săptămânile, neadresându-le o vorbă de inimă sau părinţi care îşi urăsc efectiv copiii pentru că le-au răpit şansele de a face carieră sau de a prinde o “partidă” bună. Dar nu despre aceşti părinţi vorbesc eu aici. Ei există, sunt aievea. Numai că nu sunt majoritari. Pot să jur asta.

Ca să clarific: nu mă adresez tuturor oamenilor de ştiinţă care efectuează studii legate de copii, educaţie, parenting. Ci doar celor care caută mai degrabă mizeria, şi nu lumina din oameni. Pentru că, ce să vezi, părinţii tot oameni sunt. Oameni obişnuiţi, rămaşi aşa şi după ce au unul, doi sau mai mulţi copii, şi nu transformaţi în vreun Superman sau Wonderwoman de îndată ce scoate copilul primul sunet.
Cât despre articolaşe, păreri, aici lucrurile stau cam aşa: nu am nimic cu cei care scriu din proprie experienţă, din povestirile altora, din ceea ce observă în jurul lor şi vor să împărtăşească cu ceilalţi. Am citit articole despre cum autoarea a văzut în parc nu ştiu ce mămică care îşi “articula” fizic kinder-ul. Am lecturat şi scriituri despre bunicuţe care stau la bârfă cu vecinele în loc să vegheze ca pe nepot să nu îl calce maşina. Eu am ceva de comunicat celor care:
1. Generalizează. Să ne înţelegem, şi eu scriu articole în care folosesc formulări din astea, dar atunci mă includ şi pe mine în categoria pe care o descriu, tocmai pentru a fi clar că nu relatez ca un Demiurg, cu pana mea superioară, despre muritori nevrednici. Când văd exprimări de genul “toţi părinţii, toate mamele, toţi taţii”,  mi se ridică părul în cap.

Dragă autorule, ai cunoscut tu personal toate categoriile astea pe care le ponegreşti? Ai mers din uşă în uşă să le studiezi dinamica familiei, erorile de educaţie, obiceiurile, preocupările de a nu nenoroci emoţional copiii , de vii să vorbeşti cu atâta … siguranță? A, iei ca reper un eşantion. Păi stabilisem că eşti la categoria “păreri”, nu profesionişti.
2. Scriu inepţii pentru că fac „rating” pe net. Oameni buni, dacă sunteţi părinţi, aţi vrea să citească copiii voştri mizeriile pe care le debitaţi? Iar dacă NU aveţi copii, studii de specialitate, experienţă efectivă de lucru cu copiii de vârstele şi specificul despre care scrieţi, de ce scrieţi?

3. Îşi folosesc cele câteva cunoştinţe de parenting, “garantate” de o diplomă de absolvire a unui workshop de două zile ca să decreteze legi şi reguli “aşa da, aşa nu”. Şi să te ferească Sfântul să comentezi ceva ce nu coincide cu recomandările, că eşti mâncat. Cam în acelaşi fel în care UNELE mame sar pe forumurile dedicate lor pe amărâtele de mămici care îndrăznesc să vorbească despre cezariană. Pe bune? Chiar credeţi că diploma aia poate înlocui experienţa “live” a miilor de părinţi care de multe ori cred că nu o vor scoate la capăt şi totuşi găsesc forţă în ei să continue de dragul copiiilor?

Şi celor din prima categorie şi celor din a doua, am câteva lucruri să le spun, din umila mea perspectivă de scriitor ocazional şi amator şi posesoare de kinderi:
Eu cunosc (și) altfel de părinţi.
Cunosc părinţi care se milogesc de şefi să le accepte schimbarea turei la singura fabrică de textile din oraş ca să poată sta cu cei mici când celălalt părinte e plecat cu tirul prin ţară, în loc să îi lase cu soacra ce are impresia că nepoţii trebuie disciplinaţi ca pe vremea bătăii cu rigla la palmă când greşesc o literă la compunere. 
Cunosc părinţi care îşi duc copiii pe bicicletă 10 kilometri la grădiniţa din satul vecin ca să aibă şanse să înveţe ceva, care fug de la muncă să îi aducă acasă la prânz şi care noaptea târziu oricât de obosiţi ar fi tot găsesc în ei tăria să le citească o poveste ori să îi întrebe ce au făcut peste zi.

Cunosc părinţi care plâng la birouri, în atât de blamatele multinaţionale, când îi prinde miezul nopţii în raportări ori închideri financiare de lună şi le urează copiiilor “noapte bună” prin telefon. Unii dintre ei sunt părinţi care nu câştigă saci de bani, aşa cum îşi închipuie mulţi şi care, la un moment dat, au avut serviciu de la 9 la 5, până le-a pus executorul judecătoresc poprire pe salariu şi au trebuit să se întoarcă la întreprinderea de corporatişti.
Cunosc părinţi care stau de vorbă cu copiii lor preşcolari în fiecare săptămână mai mult decât le-au vorbit părinţii lor într-un an întreg, totul în determinarea celor dintâi de a nu creşte copii introvertiţi, timizi, izolaţi, repetând astfel greşelile părinţilor lor.
Cunosc părinţi care merg un sezon întreg cu o singură pereche de pantofi de la magazinele de 13 lei ca să cumpere culegeri de matematică ori cele mai noi manuale de limbă engleză, totul pentru a spori şansele copiiilor lor de a se descurca pe viitor în lumea asta mare.
Cunosc părinţi care beau cafea când sosesc seara de la serviciu, nu se schimbă de hainele de la lucru și se aşază direct pe covorul din dormitor ca să se joace cu maşinile, cu puştii care i-au aşteptat cu nerăbdare toată ziua.
Cunosc părinţi care se întreabă tot timpul, ca nişte obsedaţi, dacă greşesc certându-şi copiii în anumite momente. Ori dacă greşesc nefăcând-o. Ori dacă nu le afectează echilibrul emoţional, dacă într-un moment de furie impun copiiilor lucruri fără să le explice de ce, dându-le astfel exemplul impunerii celui mai puternic.

Cunosc părinţi care nu îşi lasă copiii cu mamele, soacrele, bunicile prin alte oraşe, văzându-i la sfârşit de săptămână – deşi aşa ar fi mult mai comod pentru ei – pentru simplul motiv că intuiesc cu fiecare celulă a lor că nimic nu poate aduce înapoi timpul petrecut departe unii de alţii.
Cunosc părinţi care îndură zi de zi umilinţe fel de fel la locurile de muncă – de la funcţii sub nivelul lor, la şefi şi incompetenți şi autoritari, până la colegi “vedete” cu “papagal” care reuşesc să pună mâna pe promovări care li s-ar cuveni altora. Şi fac asta fără să simtă că e un sacrificiu. Ştiu că acela e locul unde trebuie să fie momentan, unde toţi îi cunosc, aşa că pot fugi acasă când cei mici se lovesc, se îmbolnăvesc ori în alte situaţii urgente când aceştia au nevoie de ei.
Cunosc părinţi care îşi studiază copiii detașându-se în proporţie de 10-20% de dragostea subiectivă, întrebându-se extrem de serios: este copilul meu un copil întreg? Emoţional? Mental?  Spiritual?  Are ce îi trebuie ca să devină un adult responsabil?  Şi mai important, va şti el să fie fericit fără preţul nefericirii altora? 

Cunosc părinți care își mușcă mâinile de teamă că nu vor ști cum să își învețe copiii diferența dintre valoarea lucrurilor și prețul lor. Părinți care se tem că ai lor copii vor ceda tentației de a se prostitua moral pentru a fi primii pe plan financiar.
Cunosc părinți care se gândesc de 2 ori înainte de a deschide gura în situații delicate pentru copii, mai ales pentru a nu-i face să sufere așa cum au suferit ei în copilărie. 
Aş putea continua așa încă vreo 10 pagini, însă nu are rost.
Dragi păreologi, data viitoare, înainte să scrieţi despre părinţi, la modul general și acuzator, puneţi-vă, rogu-vă, câteva întrebări:
Ce ar spune copiii mei despre scriitura asta?
Ce ar spune părinţii mei despre scriitura asta?
Cu ce devin eu mai bun, mai înţelept ori mai de ajutor pentru semenii mei scriind lucrarea asta? 
Nu trăim într-o lume perfectă ori uniformă – Slavă Domnului – dar data viitoare când nimeriți într-un loc cu mulți părinți și copii, încercați să le citiți dragostea din ochi. Și chiar dacă dragostea nu echivalează cu priceperea, în lipsa primeia, toate studiile, diplomele și toată măiestria celor care cresc copii ar fi în van.
Pentru că fără iubirea aceea imensă față de copiii lor, părinții ar fi doar niște adulți care ar da bir cu fugiții la primele obstacole – fie ele banale sau sfâșietoare.
Cu durere şi (totuşi) speranţă în suflet,
O mamă!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 19/08/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: