Un om cu întrebări

Echilibrul mă-sii

Prolog:

ELÁSTIC, -Ă, elastici, -ce, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre unele obiecte) Care are proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat (sursa: dexonline)

Fragment din „Inimi elastice”

Miruna terminase de curăţat ceapa şi nu putea să îşi ia ochii de la dâra sângeriu-movalie lăsată pe degetele-i noduroase de foiţele ce îi lăcrimară ochii. Stătea aşa, încremenită, gândindu-se la ce să facă în continuare. Gândurile i se amestecau şi nu reuşea să discearnă din tot acel carusel de lucruri care era următorul pas. Năvăleau toate șuierându-i în minte: să schimbe apa la pipote şi inimi, să îi dea lui Rareş picăturile, să întindă rufele, să sune la doctor pentru programare, să îşi aşeze cursurile pe birou.

Şi stătea aşa încremenită pentru că îşi dădea seama încă o dată că ceea ce o omora cu zile nu erau stările ei pasagere de deznădejde ori grijile pentru cum o să îşi crească cei trei copii, ci echilibrul. Nevoia aia nenorocită de a păstra toate planurile vieţii în echilibru. Nici nu ştia de unde şi de când începuse să poarte boala asta pe dinăuntru. Poate că începuse de când era copil şi o vedea pe mamă-sa spetindu-se cu spălatul, călcatul, gătitul, copiii, curăţenia, soţul. Poate că îi transmisese ereditar boala asta. Numai că spiritul ei aşa zis emancipat avusese grijă să îi facă cea mai proastă glumă din Univers şi să îi adauge la acest şir de corvoade specifice sexului femeiesc şi un alt bagaj.

Cel al echilibrului pe plan profesional, social şi mai ales al sinelui. Niciodată nu făcuse lucrurile de mântuială. Nici o singură sarcină de serviciu nu fusese tratată cu superficialitate. Niciodată nu lăsase la voia întâmplării relaţiile cu colegii ori cu prietenii.Tot timpul construise la ele. Se îngrijea să îşi întrebe prietenele ce mai fac. Se oprea din treburi ca să stea de vorbă cu oricine, dacă depista pe chipul său o durere. Aşa făcuse şi cu propria-i căsnicie. Avusese mereu grijă ca bărbatul ei nu doar să arate ca scos din cutie, dar să fie şi mulţumit. Iar când dădea greş, nu dădea greş cuminte, domol. O făcea cu crize de gelozie, de egoism, de vorbe dureroase, desfiinţând omul din faţa ei ca şi cum i-ar fi fost cel mai aprig duşman. Îşi ţipa nemulţumirile voind ca omul de lângă ea să plătească şi pentru neîmplinirile a şapte generaţii de femei dinaintea ei. Era dureros de ironic că nu reuşise ca tocmai lui să îi dea încrederea în sine pe care o exersa atât de bine cu ceilalţi.

Probabil că şi de aia resimţea divorţul drept un eşec personal. Mai degrabă un eşec al orgoliului rănit, decât al morţii ireversibile a iubirii care îi legase. Depăşise o parte din stările impregnate de semnarea hârtiilor. Stătuse în oglindă şi se condamnase minute în șir, pentru ca apoi să îşi spună că făcuse tot ce ştiuse, tot ce putuse şi că nu fusese de ajuns. Apoi se întorcea la echilibru. Echilibrul ăla nenorocit care îi urla mereu în minte care este următoarea destinaţie, următorul lucru de făcut ori provocare de doborât – ăla era blestemul vieţii ei. Nu se putea bucura de o clipă de linişte. În capu-i se amestecau în permanență 3-4 voci care vorbeau una peste alta reproşându-i câte ceva: fie că mazărea nu a ieşit cât trebuie de scăzută, fie că nu s-a jucat cu cel mic, fie că iar şi-a lăsat şeful să vorbească peste ea, fie că nu şi-a dat nici azi cu cremă de vergeturi, fie că visează cu ochii deschişi în loc să îşi îndeplinească îndatoririle.

Îndatoririle. Ce cuvânt stupid. Câte oare dintre cele pe care şi le reproșa în capul ei ar fi putut fi observate de ceilalţi? Câte oare le-ar fi dat motive celor din jur să o condamne, aşa cum se condamna ea? Că nu e o mamă bună, că nu e o angajată supusă, că habar n-are să păstreze vie o iubire, că s-a plafonat, a încetinit, a îmbătrânit. În capul ei trăia un mare paradox. Ca un parazit, paradoxul se hrănea cu gândurile ei cele mai extreme. Îşi spunea că trebuie să o lase mai uşor, să dea dreaq toate cerinţele alea exagerate din mintea ei, ca să aibă timp şi chef să se bucure de clipele frumoase. Apoi paradoxul îi urla în cealaltă emisferă că e clar că se lasă pe tânjală dacă face asta, că e brânză bună în burduf de câine, aşa cum îi spuneau ai ei în copilărie şi că dacă încetineşte ritmul a ceea ce are de făcut, de visat, de împlinit, o să intre în marea masă a mediocrilor, a oamenilor care îşi trăiesc viaţa cu singurul scop de a se plânge de ea, fără a face nimic ca să iasă din situaţiile care îi omoară de nemulţumire.

Echilibrul mă-sii şi cu cine i-l plantase în cap … În timp ce îşi omora creierii cu toate pendulările astea între coborârea şi urcarea stimei şi încrederii de sine, visele ei lâncezeau pe un birou prăfuit. Se simţea prinsă în capcană. Voia să dea naibii tot ce avea de bifat şi să se îngroape în colile alea de hârtie până la uitarea de sine. Să lucreze la ceea ce visa. Să transforme reveria în realitate. Şi nu putea, pentru că echilibrul ăla nemernic venea la fiecare 10 minute să o întrebe dacă a pregătit pachetul pentru grădiniţă, dacă a terminat situaţia stocurilor din depozitele externe, dacă a anunţat bona să vină mâine mai devreme şi câte şi mai câte. Norocul ei că mai mereu gândurile o purtau spre amintiri ori închipuiri vii ale viitorului. Se întrebase toată viaţa dacă ceilalţi oameni tot aşa păţesc: pornesc de la un gând banal şi în câteva minute se trezesc la mama naibii cu ideile ori întrebările. Nu o dată i se întâmplase să cârpească o şosetă şi admirând bumbacul străpuns de acul rece, să se trezească mirosind parfumul lui Robert din seara de mai în care îl sărutase pe gât pentru prima oară. Ori să pregătească lapte cu cereale pentru mezină şi să se vadă într-un şezlong în Spania, cu o carte în mână, mirosind magnoliile. Chiar aşa, or creşte magnolii în Spania?

Toate analizele, reveriile, întrebările, tristeţile o chinuiau cumplit. Se întrebase mereu ce o fi avut Divinitatea în minte când o turnase în matriţa existenţei de aici.

I s-o fi părut amuzant să îi dea un cuget atât de muncit de prăpăstii? Or ea o fi fost un experiment prin care să vadă Măria Sa, Divinitatea, cât o să îi ia creaţiei Sale până să înnebunească?
În momentul acela simțea clar un singur lucru: că nu îşi permite luxul de a claca. De a încetini, de a lăsa lucrurile să se rezolve de la sine sau şi mai grav, să îşi pună baza în ceilalţi. Spiritul ăsta care alterna momentele de încredere oarbă în oameni cu clipele de precauţie până la evitarea exagerată a unora dintre apropiaţi o transforma şi mai mult într-o ciudăţenie.
Sună telefonul şi se opri din filozofat. Îşi şterse mâinile de dâra cepelor roşii, îşi aprinse o ţigară şi răspunse cu o voce indiferentă la telefon. Era George, probabil voia să întrebe când putea veni să își vadă copiii.

Anunțuri

2 comentarii la “Echilibrul mă-sii

  1. Alina
    14/08/2016

    Tocmai îmi aprinsesem o țigară și. .așteptam telefon…sa aflu când îmi aduce feciorul acasă. Și eu sunt una din ciudățenii. Îmbrățișez.

    Apreciază

    • oanasimaicum
      14/08/2016

      E bine sa gasim asemanari cu propria fiinta. Cumva, lucrurile sunt pentru o clipa mai usor de purtat.
      Multumesc pentru comentariu:)

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 14/08/2016 de în INIMI ELASTICE şi etichetată , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: