Un om cu întrebări

Oameni, oameni, oameni – partea a IV a – Doamna de franceză

Pe “doamna de franceză” am cunoscut-o într-o zi vie de septembrie a anului 1995.

Nu eram încântată că voi studia franceza, ba dimpotrivă. Toată fiinţa mea îşi dorea să continue engleza, o limbă cu care făcusem cunoştinţă cu doar un an în urmă, la finalul Școlii Generale. Şi asta pentru că engleza mi se părea mirifică şi fusesem dintotdeauna fascinată de ea, învăţând-o ba din filmele titrate, ba din piesele pe care le cânta ocazional tata la chitară. Provenind dintr-o familie în care nimeni nu cunoştea temeinic această limbă capitalistă, toţi (inclusiv eu) fiind “rusificaţi” de şcoală, stăpânirea ei mi se părea o adevărată realizare personală. Aşa că mă aşteptam ca „Liceul Pedagogic” să îmi împlinească această năzuinţă. Însă nu s-a întâmplat aşa. Nu îmi amintesc de ce studiam franceză şi nu engleza.

Îmi amintesc însă cu o claritate stranie primele clipe ale prezenţei doamnei profesoare în sala de clasă. În secunda în care a păşit în încăpere, m-a vrăjit. Cu o statură demnă, cu o ţinută elegantă şi lipsită de pedanteria profesoarelor trecute de prima tinereţe, cu o coafură ondulată şi atent îngrijită. Primul meu gând a fost că arată ca o actriţa din filmele anilor ’50-’60 îmbinând toate elementele ce le compuneau prezenţa într-o armonie aducătoare de încântare. Un fel de Deborah Kerr într-o perioadă în care până şi când găteau femeile păreau abia ieşite din duş ori venite de la croitor şi coafor.
Cât eram eu ocupată cu gândurile astea, doamna profesoară de franceză a vorbit. Cu o voce pedagogică, însă nu autoritară, cu inflexiuni plăcute asemeni un traseu lin pe serpentine, fără vreo urmă de ameţeală ori greaţă.
„Doamna de franceză” avea o voce care îi completa de minune prezenţa. Şi gesturi pe măsură. Un limbaj al corpului – aveam să învăţ eu mai târziu – care îndemna la comunicare, care te invita să o asculţi, să îi fii alături, să cauţi înlăuntrul tău răspuns la întrebările ei.
Am fost fermecată de doamna profesoară din prima zi şi aveam să descopăr curând că era mult mai mult decât o prezenţă agreabilă. Avea o metodă de predare pe care niciodată în anii care au venit nu am regăsit-o la alţi profesori. O metodă pe care o numea „ştiinţifico-băbească”. O metodă în care adapta rigiditatea termenilor pedagogici la nivelul de înţelegere a elevilor, transpunând totul într-o modalitate inteligibilă unor puştoaice (şi unui puşti:) de 15 ani. Uneori cu ajutorul câtorva desene la tablă, alteori folosindu-se de glume inspirate, tot ceea ce părea greu sau plictisitor în limba franceză se preschimba în faţa minților noastre fie într-o poveste, fie într-o pildă ori într-un dialog antrenant la care ne înghesuiam să participăm:) Mai presus de asta, doamna profesoară ne oferea ceva uimitor, atunci când planul de lecții o permitea: șansa de a gândi singuri, de a ne munci mintea pentru a veni cu propriile noastre răspunsuri, în loc de a memora ca niște roboței tot ceea ce ni se preda.
Doamna de franceză m-a văzut într-o zi mestecând gumă în timpul orei. Oricât de mult o admiram, teribilismul ce mă caracteriza mă determinase să păstrez guma ca pe un semn de revoltă mută împotriva autorităţii profesorale, într-o vreme în care simţeam nevoia să sfidez orice fel de autoritate:)
În loc să mă certe, să mă dea afară de la oră sau să mă umilească, doamna profesoară de limbă și literatură franceză a ales o metodă ingenioasă de a mă „pedepsi”: mi-a dat să pregătesc pentru ora următoare o temă – o compunere despre efectul reclamelor TV asupra tineretului. În franceză, biensûr:) Şi asta pentru că îi spusesem că mestec gumă „Orbit” pentru că am văzut reclama la televizor şi mi-am cumpărat să văd cum e:)
Un amestec ciudat mi s-a cuibărit în suflet în clipa în care mi-a dat acea temă de făcut: dorinţa de a-i face pe plac, revolta că m-a pedepsit şi o necontrolată determinare de a face un eseu-conspect atât de bun, încât să fie obligată să recunoască că nu sunt o elevă oarecare, impertinentă și atât. Aşa că m-am apucat să mă documentez. În vremea aia documentare nu însemna căutare pe „Google”, ci ore întregi petrecute la biblioteca liceului ori nopţi în faţa mai multor cărţi împrumutate după îndelungi căutări de la colegii mai mari. Şi din toate astea, conspectam. Un termen atât de familiar pe vremea aceea, care însemna un ansamblu de cercetare şi reinterpretare a ideilor pentru a obţine o scriitură ce astăzi ar trece proba oricărui program „copyscan” de detectare a plagiatului:)

Îmi amintesc că nu am dormit în noaptea de dinaintea orei în care urma să îmi prezint tema. Am moţăit, cu senzaţia aceea pe care o ai când auzi până şi suflarea vântului şi tot ceea ce te îngrijorează pare să se transforme într-o realitate demnă de „Zona Crespusculară”:) 

Îmi amintesc şi emoţia care îmi grăbea bătăile inimii pe măsură ce mă apropiam de ora cu pricina. Mi-am citit conspectul în faţa clasei. Deşi uitându-mă în urmă mi se pare că o altă eu l-a citit, pentru că nu îmi dau seama nici acum de unde am avut tăria să îmi înving toate senzaţiile de atunci – panică, blocaj, ameţeală. După ce am terminat, doamna profesoară m-a privit în tăcere câteva secunde. Abia atunci am observat şi eu că era prezentă:))) M-a atins pe umăr şi mi-a spus că m-am descurcat foarte bine, cuprinzând esența a ceea ce îmi ceruse.

Nu ce mi-a spus a contat, ci cum a spus-o: privindu-mă în ochi şi punându-şi mâna pe umărul meu. Reuşind cu aceste două simple gesturi să mă înalţe de la statura mică pe care o simţeam, la o înălţime de la care puteam privi către mine cu adevărat: un copil căruia i se acordă încredere. Mai avusesem parte de girul profesorilor în Școala Generală – mai puţin de premiul II nu luasem niciodată – însă până la acel moment profesorii reprezentaseră întotdeauna nişte adulţi trimişi la catedră ca să îmi prezinte sec nişte informaţii şi să se comporte aşa cum li se pare firesc: rece, autoritar, uniformizându-ne pe toţi, considerându-ne nişte ameţiţi fără noimă pe care sunt siliţi să îi aducă pe „calea cea dreapta”. Cu excepţia profesoarei de limba şi literatură română din clasa a VIII a, nimeni nu reuşise să sădească în sufletul meu bulbul atât de căutat al asumării propriei valori şi nu doar pe cel al propriilor responsabilităţi.
Doamna profesoară de franceză asta a făcut în cele două trimestre în care am avut privilegiul să îi fiu elevă. În ziua prezentării temei, am înţeles în sfârşit şi ultima piesă din puzzle-ul interior numit „de ce are o influenţă atât de puternică asupra mea prezenţa acestei profesoare”? Când şi-a luat mâna de pe umărul meu am putut observa de aproape inelul de pe degetul dumneai. Am văzut atunci cea mai frumoasă piatră din viaţă mea, de un verde cum numai gazonul Sfântului Petru ar putea să fie! Şi am depistat şi acel detaliu care îi făcea ţinuta demnă de invidiat de fetele şi femeile de toate vârstele: armonizarea. Doamna de franceză, pe lângă faptul că îmbrăca întotdeauna haine de calitate, elegante, curate şi călcate, purta mai mereu mărgele, cercei şi inel. Dacă ţinuta dumneai ar fi fost o pictură, atunci felul în care îşi potrivea hainele cu aceste accesorii discrete, ar fi reprezentat taina penelului său:) Așadar, fascinația mea se datora și atenției la detaliu pe care o ridicase în ochii mei la rangul de artă:)
Bulbul sădit în acea zi de doamna de franceză a continuat să crească în fiecare zi a ultimilor 21 de ani. Oricând înlăuntrul meu ori lumea de afară mă îngenunchiau, făcându-mă să mă simt iarăşi mică, neînsemnată, oarecare, revedeam cu ochii minţii acea oră de franceză.

O oră în care fusesem tratată pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar trebui să fiu, potrivit unei rigori. O oră în care cineva pe care eu îl admiram și respectam crezuse în mine. În anii maturizării mele, am avut ocazia de a mai întâlni astfel de oameni, care au văzut în mine ceva ce eu nu vedeam, şi deşi puţini la număr, fiecare dintre ei – 2 colegi, 2 şefi, 3 prieteni, îmi vor rămâne pentru totdeauna în memorie.

Însă doamna de franceză a fost prima care m-a învăţat lucruri cu adevărat importante: că nu toţi profesorii sunt mână de fier şi inimă de tinichea, că nu toţi oamenii te trec cu vederea, coborându-te pe tine pentru a se ridica pe ei, că vocaţia merge dincolo de salarii mici, de sistem şi păreri preconcepute, că să gândești de unul singur nu e un dar,  ci și o obligație, fiind răspunzător de parcursul tău în viață. 

M-a mai învăţat să nu judec pe nimeni după aparenţe şi cel mai important, să încetez a mai crede că nu valorez mare lucru. Şi mi-a insuflat, fără să vrea, desigur, dorinţa de a păstra o fărâmă de feminitate în toată prezenţa mea adeseori băieţoasă, prin … purtarea de cercei. Pentru că, recunosc, nu ies din casă fără să port o pereche de cercei – chiar dacă uneori aceeaşi și chiar dacă nu a costat decât 3 sau 5 lei.
În cele două trimestre petrecute sub îndrumarea doamnei profesoare, am sorbit cu cântec în inimă tot ceea ce ne-a predat. Evenimente a căror rană nu s-a vindecat încă au făcut ca viața mea să ia o altă întorsătură şi să reiau liceul în oraşul natal. Şi următoarea profesoară de limbă franceză avea să aducă cu sine unul dintre cele mai mari cutremure ale adolescenţei mele. Pentru că răceală metodei sale de predare era întrecută de un singur lucru: răceala cu care trata elevii pe care îi avea în grijă, fiindu-le şi dirigintă. Poate şi de aceea imaginea doamnei de franceză de la „Liceul Pedagogic” rămâne undeva învăluită în nostalgie, mândrie şi mai ales recunoştinţă că am avut şansa de a o cunoaşte.
Pe doamna de franceză nu am revăzut-o niciodată, am citit în urmă cu ceva timp ceva despre dumneai, prin prisma unui eveniment nefericit suferit de un membru al familiei sale. Având în vedere multele generații de elevi care i-au trecut „prin mână” și cât de scurtă a fost perioada întâlnirii noastre, sunt sigură că nu ar avea cum să țină minte acea elevă „cu reclama”:)
Dacă aş întâlni-o astăzi pe doamna profesoară de franceză Paula Antoniu i-aş spune că am scris aceste rânduri mânată de dorinţa de a-i omagia pe toţi oamenii cu adevărat importanţi în viața mea, care şi-au lăsat ireversibil amprenta asupra devenirii mele ca om. I-aş spune că nu am uitat-o, că mi-aș dori să aibă și copiii mei norocul de a cunoaște o doamnă profesoară asemeni dumneai şi mai presus de toate i-aş spune “mă înclin, doamna inimii mele şi vă mulţumesc”!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 07/08/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: