Un om cu întrebări

Copiii-adulţi

Potrivit unui studiu al Eurostat, efectuat în urmă cu doi ani în toate cele 28 de ţări ale Uniunii Europene, sărăcia infantilă din România a crescut de când ţaraintrat în UE. Astfel, 51% dintre copiii noştri erau în 2014 expuşi riscului sărăciei, comparativ cu 50,5% în 2007, când ţara s-a alăturat Uniunii.
Acelaşi studiu, menţionat aici şi  aici spune România prezintă cel mai mare risc de sărăcie din UE, la categoria de populaţie cu vârstă sub 18 ani.

World Vision, un ONG prezent în România de peste 20 de ani, susţine România are cea mai mare mortalitate infantilă din Europa, în ţara noastră 225.000 de copii merg la culcare nemâncaţi şi 75% dintre copiii cu vârstă sub 5 ani suferă de malnutriţie în diferite grade, potrivit unui articol publicat aici.

Acestea sunt cifrele. Statisticile. Discuţiile legate de cauze şi soluţii au supravieţuit mai multor partide politice şi guverne decât putea ţine minte, alternând perioadele în care subiectul a fost ignorat cu desăvârşire cu cele în care a fost folosit pe post de momeală electorală.
Subiectul acestei scriituri nu este acesta, ci unul mult mai uman: impactul emoţional al sărăciei asupra copilului sărac. Sau altfel spus, cum se simte, ce gândeşte şi ce fel de adult are şanse devină un copil sărac. De unde ştiu eu? Din experienţa mea şi a celor din jur, toţi copiii aceluiaşi părinte: nevoia.
Am convingerea era mai uşor fii copil sărac acum 30 de ani şi asta pentru democraţia a adus cu sine o explozie de lucruri disponibile – cu cât bunurile de consum sunt mai prezente, cu atât e mai mare dorinţa de a le avea.

A mai adus cu sine o competitivitate mai mare şi care începe de la vârste mult mai fragede. E suficient te uiţi pe lista opţionalelor de la o grădiniţă de stat ca înţelegi trebuie ai bani pentru a da o şansă mai mare copilului tău de a învăţa cât mai multe. Nici unul, nici celălalt nu sunt lucruri rele, ci realităţi actuale. Din acest punct de vedere, educaţia costă bani. Şi pentru copilul sărac toate cele spuse mai sus înseamnă frustrare. Multă frustrare. Căci până la urmă vorbim de ceea ce simte un copil, în primă instanţă, şi apoi de ceea ce gândeşte. Spun asta pentru destul de dificil faci un copil de 3-4 ani  înţeleagă (deci gândească) nu îi poţi lua o acadea de 2 lei, când el asta visează de când a văzut alţi copii savurând acea minune colorată pe băţ. Dificil, nu imposibil. Însă dacă atunci când copilul este mic nu prea înţelege ce i se întâmplămănâncă ceea ce îi dai, poartă ceea ce are – pe măsură ce creşte, în mintea lui încep se nască întrebările.

La început întrebări: de ce mănâncă de trei zile doar ceai cu pâine, de ce poartă două ierni aceeaşi pereche de cizme rămasă de la frate-său mai maresingura, de altfel, pe care o are, de ce el nu are caiete din acelea cu foi care miros frumos sau penar transparent cu clăpițe care cântă ca pianul, de ce el trebuie se mute mai mereu de la o casă la alta şi nu poate primi niciodată prieteni în vizită pentru nu e casa lui, de ce trebuie stingă lumina devreme şi nu are voie la televizor decât două ore, când sunt toţi ai lui acasă, de ce trebuie meargă la sapă în vacanţa mare şi să rabde de foame o zi întreagă până seara când sunt plătiţi ai lui şi pot cumpără câteva felii de salam, de ce, de ce, de ce. Sărăcia asta înseamnă: lipsuri. Lucruri pe care copilul sărac nu le are, lucruri pe care alţi copii le iau drept garantate sau normale. Mai târziu, întrebările se pot transforma. În resentimente. Îndreptate împotriva părinţilor, colegilor, profesorilor, prietenilor, împotriva tuturor.
În orice situaţie s-ar afla, viața oferă omului, întodeauna, cel puţin două variante din care aleagă. Şi alegerea este cu atât mai grea cu cât variantele oferite sunt paradoxale: înălţare sau abis, luptă cinstită sau trişare, curaj sau laşitate.
Copilul sărac e pus în faţa unei astfel de alegeri.

Uneori la o vârstă prea fragedă pentru a face alegerea corectă, cea care îi asigure cel mai de preţ lucru de pe Pământ: liniştea sufletească.

În situaţia fericită în care copilul sărac are părinţi care îl iubesc, el are mai multe şanse aleagă înălţarea, lupta şi determinarea. Numesc situaţie fericită orice exclude abandonarea copilului la orfelinat, trimisul la cerşit ori prostituţie, bătăile şi tortura emoțională, înjosirea în orice formăAsta nu înseamnă brusc totul îi este uşor. Dar cu o fărâmă oricât de mică de iubire părintească, îi este mai uşor decât celor care nu o au. Uneori însă, iubirea părintească se opreşte la minimuri: minim de afecţiune manifestată, minim de încurajare sau sădire de aspiraţii în suflet, minim de educaţie conştientă, minim de înţelegere a ceea ce simte.

Ce înseamnă asta? Înseamnă încă nu mi-e clar de ce în familiile sărace din punct de vedere material riscurile ca un copil ajungă un adult nefericit (ca  nu spun “defect”) sunt mai mari. Nu înţeleg ce a fost întâi – oul sau găina? Sărăcia atrage automat după sine lipsa de educaţie, de încredere în sine, de cultivare a spiritului onestităţii sau de pregătire pentru viaţă? Ucide curajul de a lupta pentru lucrurile în care copilul crede? Suprimă orice manifestare de independenţă emoţională a copilului sărac? Sau toate acestea pot duce la sărăcie? La altfel de sărăcie, uneori cu rezultate mai dramatice pentru copilul sărac devenit adult disfuncţional? fi tentată aleg prima varianta, însă am excepţii în jurul meu care îmi arată în sufletul copilului sărac există vise atât de puternice încât nimic nu îl poate abate din drumul său. Am atâtea exemple în care copilul sărac simte preaplinul are în el ceva cu totul special ori în care este mânat de o dorinţă inexplicabilă de a-şi depăşi condiţia. Sau situaţii în care acelaşi copil sărac este însufleţit de o pasiune atât de mare încât toată viaţa va căuta şi-o împlinească, oricât de nebun l-ar crede la un moment dat ceilalți

Mi-ar plăcea citesc ceva studii medicale, de psihologie, de genetică, orice fel de studii care îmi arate cum de poate un copil flămând, desculţ, subestimat ori chiar lipsit de afecţiune meargă tot înainte. nu se lase bătut.
Merge înainte spre a fugi de ce e în urma lui, oare? Ca Scarlett, care jura niciodată nu va mai simţi foamea? Sau merge înainte pentru a-şi împlini plăsmuirea minţii, cea care îi ţine de foame, de cald şi de lumină când tot şi toate îi par potrivnice?
Copilul sărac trebuie aleagă: fie un nemernic, un nevolnic ori un neasemuit. fure, trăiască pe spinarea altora sau lupte cu tot ce îi este contra până  când se va împăca pe sine. Pentru , de parcă toate precondiționările cu care vine pe lume nu i-ar fi de ajuns, copilul sărac are în cele din urmă de purtat bătălia supremă: cu sine însuşi.
Şi tind cred îşi va petrece toată viaţa fugind simultan de ceva şi către ceva: de foame, întuneric, frig, umilinţă către îndestulare, lumină, căldură şi mai ales, propria închipuirecea în care nu mai este sărac.
Poate cel mai greu de îndurat obstacol în inima copilului sărac este umilinţa.
Umilinţa pe care adeseori i-o comparaţia cu ceilalţi. Comparaţie pe care poate nu ar face-o, dacă nu ar exista ceilalţi. Dacă nu ar exista copii care râdă de pachetul lui cu pâine cu miros de mucegai, de pantalonii lui rămaşi scurţi, arătându-i gleznele, de ghiozdanul cusut cu aţa de singura culoare pe care o are bunică-sa în casă. Dacă nu ar exista acel cumplit sentiment de excludere de la întâlnirile copiiilor “cu bani”, întâlniri pe care nu şi le permite, căci nu are 3 lei pentru un suc.
Dacă nu ar exista acel sentiment de disperare nu poate lua nota maximă la teză pentru  nu îi ajung banii strânşi de ceva vreme pentru cea mai documentată carte la materia de examen. Dacă nu ar exista capul plecat în faţa fetei pe care o place încă din clasa a treia şi căreia nu îndrăzneşte îi ceară o întâlnire de teamă îi va râde în faţă, încrezătoare în răutăţile răspîndite în clasă de colegii care spun mama lui spală toaletele cu mâinile cu care îi calcă lui hainele şi de aceea şi el şi hainele lui miros a WC. 
Umilinţa copilului sărac i se poate citi în ochi, în capul plecat, în umerii îndoiţi sub povara invizibilă a sentimentului nu e bun de nimic.
Dar nici umilinţa aceasta nu se compară cu luptele, demonii şi discuţiile care se ascund în mintea și inima acestui copil. Şi el pe acelea vrea le amuţească. Sau mai bine zis şi pe acelea. Aşa va avea de ales: fure, înşele, mintă, facă orice îi va aduce rapid şi sigur rezultatul dorit ori îşi urmeze neobosit planul de a asculta, învăţa, excela, în efortul imens de a deveni aşa cum se vede pe sine în capul lui.
N-am vorbesc despre rolul familiei și al mediului în care trăieşte copilul sărac asupra moralului şi purtărilor sale. Sunt demne de un articol separat.
O mai spun doar de fiecare dată când un copil sărac ajunge un adult împlinit este pentru , în primul rând, el a luptat pentru asta. Şi dacă împlinirea lui nu înseamnă (doar) agonisirea cu orice preţ de averi pe care nu le va lua cu el în lumea de dincolo, ci o viaţă în care îşi demonstreze sieşi merită, e bun, a reuşit, o viaţă în care îşi amuţească pe vecie demonii, le dea peste nas cu fericirea lui, atunci această viaţă îi poate aduce, la un moment dat, liniştea interioară.
În egală măsură, însă, copilul sărac are şanse ajungă, ca adult, fie infractor, fie netrebnic fără scrupule, fie un necaz permanent pentru ceilalţi. Alegerea, ca întotdeaunaaparţine omului şi numai lui.
Îmi dau seama există mulţi copii săraci care, din motive ce uneori nu li se datorează, se vor transforma în adulţi defecţi. Ce vor căuta răzbunare, glorie dincolo de absurd sau orice altceva le va distrage atenţia de la ce este cel mai important: propria fericire, având sufletul împăcat. Însă eu am iubit toată viaţa o altă categorie de copii săraci: copiii-adulţi.
Copiii-adulţi care şi-au dat seama, cu un gust amar, nimic nu e drept în lume şi dreptatea în ceea ce îi priveşte şi-o fac ei cu propria muncă şi cu propria minte.
Copiii-adulţi care au reuşit învingă teama, regretul, amărăciunea, dezamăgirea, învăţând zi de zi pentru a şti mai multe, pentru a cunoaşte mai bine, pentru a se simţi mai mândri de drumul lor.
Copiii-adulţi care au luptat zi de zi îşi înţeleagă şi ierte răuvoitorii şi care ştiu vor reuşi într-o bună zi nu privească în urmă cu furie.
Copiii-adulţi care nu au lăsat sărăcia îi transforme în fantome, în paraziţi ori în monştri.
Copiii-adulţi care şi-au ajutat familiile şi semenii, indiferent de cât de mult aceştia le-au greşit.
Pentru toţi aceşti copii, ce îşi duc luptele adeseori departe de văzul lumii, în sufletul lor mic şi cald, am o singură încheiere: niciodată să nu daţi bătuţi, căci şi diamantele au de dus bătălii istovitoare până să ajungă sub lupa eternităţii:) 
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 31/07/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: