Un om cu întrebări

Viermii și un Maestru

Am ezitat să scriu textul ăsta … L-am îngropat de sâmbătă dimineaţă până acum, când  am simţit că nu îl pot ţine aşa ascuns, gâtuit, nespovedit … 

Acum un an şi ceva ne-am întors de la pescuit şi într-una dintre lăzile frigorifice ai mei au uitat, printre pătrăţelele acelea care păstrează conţinutul lăzii rece, o ciosvârtă de salam. De la căldura drumului de la ţară până acasă, în cutie au apărut viermi. 

Din ăia de carne.

Pe lângă mirosul usturător de la care mai-mai să vomităm, pentru care n-au fost de ajuns două zile de aerisiri şi parfumări, pe lângă frecatul cu toţi bureţii şi toate soluţiile 

posibile ca să scoatem viermii din toate fantele lăzii, pe lângă cei 2-3 metri cubi de apă cât ne-au trebuit ca să avem o relativă impresie că am scăpat de ei, aceste organisme minuscule mi-au prilejuit câteva zile de întrebări, rememorări, atacuri de panică şi episoade de calm, ce-i drept, auto-impuse. Mi-am adus aminte în acel interval de timp de scriiturile despre viaţă şi moarte la care m-au trimis textele din iubitul meu manual de filosofie de clasa a douăsprezecea, de cărţile luate de la biblioteca liceului înadins de colegii mai mari, pentru că nouă ne erau interzise, de „Pariul lui Pascal” şi de „Sufletul” lui Platon. Pentru că tematica efemerităţii vieții mi-a fost vie în minte din adolescenţă, niciodată, chiar de voi apuca 70 de ani, nu voi suferi de o pocăinţă posibilă doar prin exhibiţionism. 

Mai clar, niciodată nu o să mă târăsc în genunchi la moaşte, nu o să linguşesc preotul la slujba duminicală, 

continuând în timpul ăsta să fiu intenţionat 

ticăloasă ori meschină. Nu cred în traiul ăsta asemeni unei monezi. Nu când vine vorba de nemurirea sufletului. E o temă mult prea serioasă ca să o pot trata dualist. Revenind la viermi, este ciudat cum niciunul dintre lucrurile văzute în 36 de ani, apropiate de noţiunea de “groază” ori “nenorocire” nu a reuşit să mă îngrozească atât de tare ca vietăţile acelea furibunde. 

Şi nu pentru că nu aş crede în nemurire. Nemurirea spiritului trebuie să existe. De asta sunt convinsă în capul meu şi nu intenţionez să pornesc aici o dezbatere religioasă. M-au îngrozit pentru că mi-am dat seama că viermii sunt împăraţii lumii. Ei au parte în egală măsură de cei puternici şi de cei slabi, de cei frumoşi şi de cei sluţi, de cei curajoşi şi de cei laşi, de cei generoşi şi de cei ticăloşi. Poate că e o constatare banală, însă în lumina dimineţii de sâmbătă, constatarea asta a devenit mai dureroasă. Pentru că sâmbătă dimineaţă am văzut,

printre treburile casnice, fragmente de la omagierea lui Radu Beligan,

înainte de a fi condus pe ultimul drum.

A fost ca o invitaţie la bilanţul de la jumătatea vieţii.

M-am uitat la transmisiunea TVR-ului, am ascultat amintiri şi anecdote de la invitaţii din studio, apropiaţi ai Maestrului. Am citit pe net declaraţiile artiştilor – colegii săi de  breaslă – şi am parcurs şi un interviu în care însuşi Beligan povestea despre ce au reprezentat funcţiile avute pe vremea lui Ceauşescu. Am parcurs și scrisoarea deschisă adresată actorului de Andrei Pleşu în 2014. Am făcut asta cu ochii avizi ai celui hotărât să găsească un motiv. Un motiv pentru care a fost hulit zilele acestea, înainte de a fi băgat în groapă. Un motiv pentru care pe wall-ul unor nume din lista mea de FB, comentatori diverşi vorbeau cu atâta venin despre omul ăsta, de parcă le-ar fi ars ogoarele, otrăvit fântânile şi siluit fecioarele. Un motiv pentru care “oameni de bine”, iluminaţi intelectual şi mai ales spiritual, aşa cum ei declară, au simţit nevoia să îşi arate „omenia” şi „cultura” aruncând cu noroi în omul şi actorul dus la cele veşnice. Pentru că în fond despre asta a fost vorba: omul şi actorul. Şi nu am găsit.

Pentru că am ALES să judec omul şi actorul prin prisma celor două lucruri care îl definesc: oamenii care l-au cunoscut (cu adevărat, nu anonimi însetați

de ştiri cu titluri gen “şocant, senzaţional, incredibil”) 

şi opera pe care o lasă în urmă.

Am ascultat-o pe Adela Mărculescu, care îşi păstrează o eleganţă şi o discreţie 

demne, şi după atâţia ani, de interpretarea din “Ruy Blas”, vorbind cald şi plină de recunoştinţă despre Beligan.

I-am ascultat şi pe alţii, tot din familia teatrului. 

Şi în niciuna dintre mărturiile lor, 

din gesturile ori din mimica lor nu am simțit nimic care să trădeze că ascund “adevăruri senzaţionale” despre cât de javră, securist, turnător, pupincurist, psd-ist infect a fost Beligan, aşa cum am citit pe FB de miercuri şi până sâmbătă, în comentariile unor “oameni adevăraţi”. Moartea lui Beligan, la zi de mare sărbătoare creştină, părerile semenilor mei pe reţelele de socializare,  declaraţiile apropiaţilor cu care a petrecut mai bine de o viaţă de om – toate au o însemnătate de două ori personală: am pierdut o voce pe care am adorat-o şi am reînceput să mă frământ pentru … ce rămâne în urma mea.

Despre prima semnificație am scris aici. Despre a doua, ei bine, ce rămâne în urma mea, un om fără realizări cu totul remarcabile în vreun domeniu? 

Ştiu, rămân copiii şi ei fac parte din misiunea mea pe acest pământ. Ştiu, sunt importantă pentru cei apropiaţi mie şi am venit cu un scop pe lume (să sperăm:) şi nu doar ca un contributor la statisticile demografice. Când spun asta, nu am în vedere doar vanitatea – care, da, reprezintă păcatul meu preferat:), ci mai degrabă la cum se oglindește ființa mea în viaţa şi amintirea celorlalţi. De la părinţi, fraţi, alte rude, colegi de grădiniţă, la prieteni, vecini, colegi, profesori, şefi, cunoştinţe, duşmani, cine voi deveni eu în ziua în care nu voi mai fi? Ce voi fi reprezentat pentru toţi oamenii aceştia? Ce vor spune la priveghiul şi la pomenirea mea, între o ţuică – pardon, o bere şi un fursec? Că am fost o mamă extraordinară pentru copiii mei? Că am fost o nemernică ce nu i-a ajutat cu o recomandare de job în urmă cu 20 de ani? Sau o tipă de gaşcă, prima pe ringul de dans şi ultima care pleca din club? Vor spune cel puţin una dintre acestea pentru că, presupun eu, la înmormântarea mea vor fi şi oameni care mi-au văzut una dintre aceste fețe. 

Dar niciodată ansamblul de trăsături umane nu va putea fi cunoscut în întregime de un alt om, în afara deţinătorului său. Veţi spune, probabil, că e vina noastră, că nu arătăm celor din jur decât ceea ce vrem noi să vadă. Foarte posibil, mai ales că uneori când laşi garda jos până şi rudele de sânge te pot călca în picioare. 

Dacă este adevărat că încă există oameni ce se interesează în mod autentic şi altruist de viaţa celorlalţi, dacă este realitate că îţi poţi trăi întreaga viaţă învăluit într-o notă aparte de distincţie, dacă este aievea că sunt pe lume oameni care dau aripi altor oameni, atunci Radu Beligan a fost unul la un milion. Pentru că portretul pictat de cei mai apropiaţi lui – actorii – este unul nu doar de actor fenomenal, ci şi de om bun, care a dăruit celorlalţi sprijin, înţelepciune, încredere şi mai presus de toate iubire. Iubire pe care eu nu aş putea-o arăta vreodată așa: infinită, necondiţionată, pentru cei buni şi cei răi deopotrivă. 
Moartea lui Radu Beligan mi-a dat prilejul de a înţelege mai bine vorba lui nea Marin (Amza Pellea, nu nenea de la dansuri populare!) care zicea “foaie verbe lobodă /gura lumii slobodă”. 

Mi-a oferit şansa de a zâmbi senin, plină de recunoştinţă şi bucurie că am „cunoscut” un astfel de ACTOR şi că am trăit aceleaşi vremuri cu un astfel de OM. 

Mi-a stins un pic din neliniştea de foc cu care mă ştiu dintotdeauna, gândindu-mă la cuvintele sale: “Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense – premiul Nobel, premiul Oscar, medalia olimpică de aur şi aşa mai departe – dar micile plăceri ale vieţii sunt la îndemâna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să-ţi parchezi maşina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific...” 
Singura mea întrebare este: oare când viermii l-au întâlnit pe Maestru, s-au aruncat flămânzi asupra lui, forţaţi de nevoia biologică pentru care au fost creaţi sau şi-au etalat superioritatea spirituală luând loc în sală şi rugându-l politicos pe Actor să le interpreteze dialogurile dintr-o piesă ca cea de mai jos? 

Smintită cum sunt, aleg să îmi imaginez că viermi sunt, în cazuri excepționale, superiori spiritual:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 25/07/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: