Un om cu întrebări

Lumea-i plină de Apostoli?

Mi-a căzut privirea în seara asta pe un citat din Coelho. Încep prin a-mi declara ignoranţa recunoscând că până la venerabila

vârstă de 36 de ani nu am citit nimic din dumnealui. Nu e motiv de mândrie, însă explicaţia e simplă: n-am avut starea necesară să urmez un trend. Când o să treacă trendul, probabil o să îl citesc. Revenind, citatul zicea cam aşa: “De aceea e aşa important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. (..) Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta.

Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge

praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti.” Foarte frumos. Şi motivaţional. Exact ce îmi place mie, motivaţional. DAR …
Mi se pare că în ultimii ani suntem deja ca în citatele motivaţionale

pe care (inclusiv eu) le distribuim de colo colo: înălţaţi spiritual, capabili de lucruri măreţe, lipsiţi de orice defecte, plini de iluminare, gata de propovăduit exclusiv glasul iubirii, iertării şi toleranţei. Foarte frumos până aici, dacă aş fi convinsă că totul se întâmplă aşa şi în realitatea particulară a fiecăruia şi nu doar când apărem pe la serate, parc, team-buildinguri, reuniuni cu colegii de liceu, piaţă, club, wall-ul cuiva din lista de pe FB. De ce? Pentru că dacă ar fi să mă iau după o parte din ceea ce se arată ochilor, aş tinde să cred că omenirea e salvată: nu mai există păcate, defecte, ci doar calităţi şi bune intenţii. Oamenii din jurul meu sunt plini de evlavie, gata să îşi ierte toţi duşmanii, chiar şi pe ăia care le-au dat la cap când erau deja cu gura în ţărână, doar ca să poată creşte. Evolua. Îndrepta spre etape mai luminoase din viaţa lor. Din nou, nimic mai lăudabil, DAR …
Oare nu mai simte nimeni că îl sfâşie furia de nu mai vede bine când e batjocorit de prietenii în care credea cel mai mult ? Oare nu mai regretă nimeni că a fost luat de prost de către ce iubea mai mult pe lume? Chiar nu mai simte nimeni nevoia să urle, să muşte, să ia la pumni un perete când este prostit în faţă de şefi cărora le-au dedicat ore târzii de muncă? Oare nu mai plânge nimeni după anii pierduţi cu resentimentele împotriva părinţilor pe care i-a judecat, când nu avea dreptul să stea supărat pe ei, darămite să îi judece în vreun fel? Serios, chiar în jurul meu sunt numai Sfinţi? Nu mă înţelegeţi greşit, mă bucur ENORM să văd că oamenii nu rămân blocaţi în anumite situaţii

şi mai ales stări emoţionale. Că merg înainte, că ies

atât de rapid din registre cu potenţial depresiv, care îi pot împinge

către auto-distrugere emoțională. Admir asta. Şi nici nu cer ca oamenii să se lamenteze în public de cât de multe greutăţi au sau de câte nopţi îi chinuie cugetul pentru ce nu au fost ori cred că nu vor putea fi vreodată. De asta există intimitate, introspecţie, şi, în cazuri fericite, familii şi prieteni cu adevărat iubitori. Dar mă simt uneori ca un păcătos notoriu nimerit într-o şedinţă de lucru a Apostolilor: toţi de acolo sunt senini, pe când eu încă nu pot da “ignore” din prima, mecanic, la ceea ce simt ori trăiesc. Nu până nu înţeleg cu adevărat: cum dracu’ am ajuns în situaţia aia, ce fac să nu mai păţesc aşa, ce schimb la mine ca să nu mai resimt atât de afectată şocul viitoarelor catastrofe, cum mă antrenez să fiu mai rezistenţă la următoarea buşitură …

Dacă într-adevăr toată lumea simte cum am descris mai sus, minunat!

Dar oare chiar aşa e? În faţa oglinzii propriei vieţi, a propriilor trăiri, a propriului trecut şi a propriilor temeri, alea care te vizitează la 2 dimineaţa când ba ţi-e foame, ba ţi-e sete, ba ţi-e dor de ceva ce nu poţi să explici, ei bine, în timpul insomniilor ălora, chiar e totul bine pe dinlăuntrul tău? Eşti foarte mulţumit de tot şi toate? Oau, ce bine, mă bucur pentru tine …

Poate că fac parte dintr-o minoritate ingrată: aia care nu se mulţumeşte.

Aia îşi caută singură bube în cap, punându-şi întrebări aiurea despre lucruri ce trebuie luate aşa cum sunt ori lăsate aşa cum le-a dat … obiceiul, tradiţia, Dumnezeu şi alţii. Niciun moment nu mă gândesc să combat cumva echilibrul interior. Din contră, dacă îmi doresc ceva al naibii de tare pentru cei doi copii ai mei este să nu îmi semene, nu în privinţa asta. Ci să ia lucrurile aşa cum sunt.

Să vadă viaţa mai … simplist. Să nu se întrebe atâtea tâmpenii.

Dar echilibrul acesta, pe care mă străduiesc să îl insuflu lor zi de zi, fără să le arăt ce se petrece în capul mamei lor, trebuie să vină din interior ori să fie cultivat voluntar, nu pus ca o grefă de piele de la un donator. Te poţi educa doar dacă vrei. Cu adevărat. Nu pentru că vine Les Brown – pe care îl ador pur şi simplu – şi zice că aşa o să îţi fie mai bine. Că aşa o să fii fericit pe dinăuntru şi de succes pe dinafară şi mamă, ce fain o să fie.

Serios! Toată lumea e atât de paşnică ! Parcă toată omenirea a intrat în mileniul reconcilierii. Şi atunci, cine sunt ăia care își aruncă

semenii în aer, pentru că fac parte dintr-o minoritate pe care primii nu o acceptă ori înţeleg? Cine sunt ăia care ne violează

fetele ademenite pe internet? Cine sunt ăia care urlă în trafic, la ghişeu la ENEL, la coadă la farmacie?

Cine sunt ăia care bat puștii în cluburi? Poate că sunt doar frustrată pentru că mulţi din jurul meu par … împăcaţi. Poate mă roade invidia. Pentru că pot să recunosc în adâncul sufletului

că am multe metehne. Şi să fiu recunoscătoare că am persoane

care mă acceptă şi mă iubesc aşa cum sunt.

Dar asta nu înseamnă că nu am şi lucruri bune rătăcite prin cufărul inimii, minţii, purtării.

Sunt drac şi … altceva deopotrivă:)

Şi nu ar trebui să îmi fie teamă să mă arăt lumii aşa cum sunt.

Tind spre mai bine, mă străduiesc să îmi îndulcesc

întunericul şi să înfloresc lumina – dar în cazul meu ştiu că unele lucruri nu pot fi omorâte pur şi simplu. Ce face parte din mine poate fi educat, diminuat, limitat însă OMORÂT de-a binelea – niciodată. Să îmi fie oare ciudă pentru constatarea asta? Nu, pentru că deja am irosit vreo 20 de ani încercând să înţeleg ce şi cum, n-o să pierd încă 20 încercând să fiu ca altcineva, tocmai pentru că în ciuda imaginii cu care unii oamenii defilează când ies pe uşa sufletului, şi ei au întuneric şi lumină în dulapurile dinlăuntru. Dacă într-adevăr lumea este aşa de echilibrată, pacifistă,

gata să treacă peste toate fără analiză, concluzii şi plan de acţiune – ca să vorbesc în termeni din câmpul muncii – înseamnă că sunt eu pe dos. Dar dacă cei din jur joacă un rol, e timpul să îmi verific lista de prieteni / cunoştinţe / amici / colegi şi să mai schimb câte ceva pe ici colo. Nu de alta, dar nu are rost să trăiesc cu senzația că-s înconjurată de Apostoli și să îi jignesc pe ăia adevărați, nerecunoscându-i când și dacă o să îi întâlnesc:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 13/06/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: