Un om cu întrebări

Nu dărâmați trecutul !

Zilele trecute am asistat în timpul unei călătorii cu troleul 77 la discuţia unor tineri, în care erau desfiinţaţi cei de la 3 SUD EST. Până aici, nimic surprinzător, m-am obişnuit cu noroiul pe care unii sau alţii îl aruncă în orice fel de oameni, din orice domeniu al vieţii, fie el sport, muzică, film ori altele. Aş fi trecut peste discuţia în cauză doar cu un gust amar dacă în încheierea ei nu ar fi fost catalogaţi fanii trupei 3 SUD EST drept nişte retarzi, lipsiţi de orice gusturi muzicale ori cunoştinţe într-ale coregrafiei. Altfel spus, din moment ce ăia de la 3 SUD EST au fost, în perioada lor de glorie, nişte aspiranţi kitsch la muzica dance europeană, atunci toţi ăia cărora le place trupa asta sunt nişte … boşorogi demodaţi şi alte caracterizări similare.
Şi în acel moment m-am enervat. Astăzi, în timp ce dereticam prin bucătărie, mi-am pus nişte videoclipuri de-ale trupei, din anii ʽ90-2000. Şi am zâmbit. Văzându-le costumele, modul în care dansau, imaginile folosite în videoclipuri, felul în care erau filmate videoclipurile. Am zâmbit cu nostalgie şi cu aceeaşi toleranţă cu care rememorez cum arătam eu în rochia de la prima mea petrecere oficială, de la sfârşitul clasei a opta: demodată, după standardele de acum, total în „epocă” după moda de atunci. La fel şi cu băieţii ăştia. Ar trebui să fac câteva precizări: nu am fost la ei la concert, nu aveam postere cu ei pe pereţi, nu cu ei am descoperit muzica, nu ei mi-au indus gustul pentru zbânţuială în discotecă până ce durerile de splină mă trimiteau pe scaun:)

Muzica care s-a auzit în casa părinţilor mei, de când mă ştiu, a acoperit multe registre, de la Zeppelin şi Maria Lătăreţu la C.C. Catch şi Dan Spătaru. Însă privindu-i pe 3 SUD EST prin prisma a ceea ce era la modă atunci, cred că se prezentau destul de bine, având în vedere că în acea vreme trupele de băieţi ca „Backstreet Boys”, „Take That”, „Boys II Men” ori de fete – vezi „Spice Girls”, făceau legea în muzica pentru adolescenţi. Deci, nu, 3 SUD EST nu erau jalnici.
Ceea ce m-a determinat să scriu acest articol nu are legătură cu băieţii cântăcioși, ei sunt doar declicul care m-a făcut să mă gândesc la un subiect „nemuritor”, zic eu: nevoia fiecărei generaţii de a o contesta pe cea sau cele dinainte. După cum bine zicea „tata” Cocker în „N’oubliez jamais”: „every generation has it’s way / a need to disobey”, înclin să cred că e un lucru bun.
Să iei la puricat lucrurile de dinaintea ta, să te întrebi ori să pui la îndoială, în loc să accepţi ca pe nişte hapuri toate cele spuse sau impuse de cei mai în vârstă decât tine. Însă în muzica trupei ăsteia, la fel ca în a altora din acea vreme, eu şi alţii ca mine, ne-am trăit adolescenţa, uneori doar cu versuri, în lipsa cuvintelor pe care nu le puteam ori nu îndrăzneam să le spunem. Şi nu aşa, impersonal şi distant ca din fața unui laptop, a unui smart phone sau a unei tablete, ci într-o manieră foarte personală şi vie: în discotecă, ochi în ochi cu cel căruia în sfârşit îndrăznisem să îi cerem un „blues”,în maşină, chinuiţi de întrebarea „oare ar trebui să îmi cobor mâna pe sâni”, în faţa blocului, dansând de pe un picior pe altul ca să nu îngheţăm, cât o aşteptam să iasă gătită de mers la cheful de Revelion, la un grătar în pădure cu toată gaşca şi casetofonul cu boxe imense din care se auzea – ei bine – şi 3 SUD EST. Iar în muzica lor – din acea perioadă – nu am auzit nici versuri obscene, nici versuri care să promoveze violenţa, să instige la ură sau alte bălării care se fredonează cu atâta mândrie prin cluburi în zilele noastre.
Probabil că pe fondul scăderii variantelor prin care să demonstrăm că suntem diferiţi, originali, inovatori, e mai simplu să desfiinţăm ce au făcut cei dinaintea noastră. Nu mă înţelegeţi greşit, eu m-am răzvrătit în adolescenţă împotriva multor reguli impuse de ai mei ori prejudecăţi de-ale bunicilor. Dar a fost pe chestiuni concrete, fără a ponegri în bloc „realizările” din vremea lor.
Lăsând asta la o parte, cred că este o chestiune de respect, în primul rând, să nu iei în bătaie de joc un lucru ce a însemnat ceva important pentru alţii. Iar respectul este o dovadă de inteligenţă emoţională. Şi de inteligenţă pur şi simplu, de care ai nevoie ca să nu desfiinţezi ceva doar pentru că nu ai altceva mai bun de făcut sau de spus în locul acelui „ceva”.
Ceee ce mi se pare de-a dreptul comic este că totul se repetă. În materie de muzică, numai în ultimii doi ani am auzit atâtea remixuri ale unor piese din perioada ’60-’90, încât mă şi întreb dacă mai compune cineva muzică cu adevărat …
Însă lucrul acesta se întâmplă şi în alte domenii, vezi exemplul pantalonilor evazaţi care făcea furori în anii 90 în rândul adolescenţilor, deşi au apărut cu câteva decenii înainte. Aşa că asta ar trebui să aibă în vedere toţi criticii lucrurilor de dinaintea lor: ciclurile repetitive, ca să înţeleagă că o mare parte din realitatea lor, deşi reinventată, coafată, tunată, se datorează trecutului.
Probabil că sunt supărată pe atitudinea pe care o manifestă unii tineri din ziua de astăzi: plină de dispreţ, de aroganţă, îi văd mergând ţanţoşi şi atotştiutori, de parcă poartă în buzunarele jachetei cheia înţelepciunii universale. Probabil că mă tem că şi copiii mei se vor purta la fel, mai ales în anturajele în care vor vrea (sau nu:) cu disperare să se integreze.
Înţeleg extrem de bine ce înseamnă tinereţea, aia crudă când îţi fierbe sângele în vine, în care vrei să trăieşti totul ori să ai ce îţi doreşti repede, în care ţi se pare că nu o să fii vreodată mai puternic ori mai ştiutor decât atunci. Şi ştiu că este, în acelaşi timp, o perioadă în care maschezi neîncrederea în cine eşti, teama pentru ce ar putea crede ceilalţi, dorinţa intensă de a te integra în grup, nevoia de a demonstra cine şi ce eşti, de a arăta că poţi, că ştii, că vrei. Ştiu, pentru că le-am simţit pe toate și le-am trăit pe … multe.
Însă ce m-ar întrista peste măsură ar fi ca tot ceea ce a fost clădit de toţi cei de dinaintea noastră cu dragoste, devotament, încredere în propriile vise, să fie dărâmat doar pentru că acesta este trend-ul, moda, fără ca fiecare să îşi treacă prin filtrul propriei raţiuni ce ar trebui şi ce nu ar trebui să facă.
Aud de o viaţă întreagă sloganuri de tipul „nu trăi în trecut, nu da voie trecutului să îţi afecteze prezentul ” şi altele. Şi dau dreptate atitudinii sănătoase, de altfel, de a trăi în prezent şi de a privi cu speranţă spre viitor. Din fericire pentru noi, creierul uman este capabil să blocheze traume, dureri, regrete, temeri şi altele – atât de bine încât uneori ni se pare că cei cărora li s-au întâmplat diferite lucruri în trecut nu suntem noi, ci … nişte străini.
În astfel de situaţii ne privim pe noi înşine din afară, cam cum, după moarte, ar privi probabil sufletul către trup – o parte străină lui, deşi au făcut parte, o bună bucată de timp, din aceeaşi carcasă. Însă până şi cele mai oribile experienţe – oricât de umilitoare ori dureroase ar fi fost – fac parte din ceea ce suntem astăzi. Aşa că, da, trecutul face parte din ceea ce reprezentăm şi el trebuie îngrijit, asemeni unei flori: un pic de aer, o ţâră de apă, un dram de lumină, câteva vorbe duioase. Eu încă lucrez la acceptarea lui, a trecutului, în formă integrală. Şi mi se pare bizară, în lumea în care trăim, amăgirea cu care unii oameni merg la culcare, crezând că atâta timp cât nu se gândesc la trecutul lor, dacă nu îl lasă să intre în gândurile lor, el pur şi simplu încetează să existe.

Probabil că toţi oamenii aceştia – din a căror categorie am făcut şi eu parte mult timp – suferă încă, parte și din cauza confuziei între ceea ce au fost şi ceea ce au făcut. Înţelegerea diferenţei uriaşe între cele două ar trebui, probabil, predată la ora de dirigenţie, pentru ca aceia care se condamnă tot timpul şi se coboară în proprii ochi, să se vindece înainte de a-i lăsa pe alţii să îi calce în picioare, după ce ei înşişi au făcut-o, sistematic, ani la rândul.
Speranţă există întotdeauna. Face ea ce face şi nu ne părăseşte:)

Iar eu am acum speranţa că undeva în circuitul mental al generaţiei tinere se va activa şi vocea bunului simţ, în locul dorinţei de a fi cei mai „cool” din gaşcă, cu preţul unor teribilisme pe care s-ar putea să le regrete peste ani, când se vor uita în oglindă.
Pentru tot ceea a fost trecutul, ar trebui poate să avem în vedere cuvintele lui George Santayana:
„Trebuie să întâmpinăm cu drag viitorul, ţinând minte că în curând va fi trecut; şi trebuie să respectăm trecutul, ştiind că odată a fost tot ce era omeneşte cu putinţă”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 02/06/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: