Un om cu întrebări

Un restart. Sau un reset?

Mi se întâmplă în unele zile să vreau să zac. Să stau aşa în pat, învelită într-o pătură călduroasă pusă de jur împrejurul meu, să mă uit la televizor,

să dorm şi tot aşa cât e ziua de lungă. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e dor de codrul verde … Mi-e doar un pic frig. Din ăla pe care îl simţi în toată şira spinării. Primele dăţi când am simţit nevoia de a “legumi”, am crezut că mă auto-compătimesc. Cum să cred altceva din moment ce aveam o faţă ca de câine bătut şi în gât mi se punea un nod care jubila sus-jos, sus-jos, de parcă aveam să izbucnesc în plâns în orice clipă? M-am întrebat de unde nevoia stringentă de a sta aşezată ca în burta mamei. Şi am găsit repede răspunsul: de la “nu mai pot”. În zilele alea, s-au strâns prea multe: dureri pe care le-am ignorat, speranţe ce nu par să izbândească, iluzii plăsmuite de propria-mi minte, surprize tip tsunami care mă găsesc cu garda jos,

senzaţia acută că tot ce fac e în zadar, regretul că undeva, cândva, nu am procedat altfel. Nu e depresie. Depresia se manifestă altfel, când mă vizitează. Atunci chiar plâng. Zilele când tânjesc să zac sunt zile în care am nevoie de un restart. Sau de un reset.

Ce nu fac în zilele alea? Nu răspund la telefon, n-o sun pe mama să mă văicăresc, nu caut în albumul de poze o ipostază în care eram fericită. Nu.
Mă întreb pur şi simplu ce dracu’ am de m-a luat (iar) starea asta. Adică, nu, nu de ce mă simt aşa, ştiu cauza, ci de ce permit evenimentelor să mă doboare …

Cum de sunt atât de naivă încât las oamenii – mai ales pe ăia care nu mă cunosc mai deloc – să dea cu moralul meu de pereţi? Când am devenit atât de moale că nu mai pot să mă ridic imediat, când primesc din senin veşti urâte? De unde şi până unde dorinţa asta de a mă ascunde, de a fugi de minunata şi continua lupta numită “viaţă”? Un întreg arsenal de întrebări mă urmăreşte în momentele alea …

Singura modalitate prin care le pot amuţi este să reuşesc să zac. Paradoxal, odată intrată în starea aia de … moleşeală, “vocile” din capul meu amuţesc. Şi aia care calculează cât timp mai e până trebuie să mă întorc la serviciu,

şi aia care îmi spune că iar vine

administratora după întreţinere, şi aia care mă îngrozeşte că Sofia ar putea să ajungă iar în spital dacă nu îi trece răceala, şi aia care urlă la mine să mă las de fumat dacă nu vreau să fac cunoştinţă cu ultra-prezentul cancer. Însă singurele zile în care îmi permit LUXUL de a zăcea aşa sunt, ăăă, ba nu, au fost demult.
Una dintre zilele “hai să îmi plâng de milă” a fost ziua de ieri, după ce am mers fremoșel să discutăm nişte aspecte … financiar – legale. Plecând dis de dimineaţă, abia la întoarcere am văzut câmpul de bătălie rămas în urma noastră. Iniţial am vrut să îl ignor şi să dorm. Măcar jumătate de oră. Dar, evident, programul copiiilor mei nu se sincronizează cu momentele mele de rătăcire:)

Am stat în vârful patului vreo 20 de minute. Apoi m-am dus la baie. Şi am văzut ce faţă aveam. Exact ca de câine bătut, cum ziceam. M-am întrebat cum ar fi să mă întâlnesc în acel moment cu versiunea mea din iarna lui ’97, când dansam până mă durea splina, citeam Cioran şi credeam că am să fac cu viaţa mea tot ceea ce visez. Ce ar zice tipa aia roşie în obraji dacă m-ar vedea în halul ăsta? Fără … scânteie. Doborâtă. Gata să renunţ la a mai face pipi contra vântului. Ce ar zice? Ori aia de la 20, care a plecat din oraşul natal cu trei paporniţe pline de vechituri să lucreze şi să locuiască în oraşul visurilor de atunci – Bucureşti? Sau aia care a mai născut un copil, după ce la primul s-a jurat că nu va mai trece prin durerile iadului încă o dată? Stai, că eu sunt tipa aia. Toate tipele alea. Şi acum vreau să zac. Puţin îmi pasă de tendinţe, de tâmpeniile astea de “be happy all the time”. De curentul “nu lasă greutăţile să te doboare”. Pe bune? Toţi suntem fericiţi, altruiști, entuziaşti, TOT TIMPUL? Viaţa tuturor oamenilor din jurul meu – mediu real, virtual, cum o fi el – e aşa de frumoasă şi ei sunt atât de echilibraţi încât pot fi happy all the time ??? Oau, în cazul asta eu sunt o pesimistă nerecunoscătoare care nici nu merită să le fie în preajmă!!!
Da, aş fi zăcut ieri. Şi aş fi trecut prin filtrul ăla nemilos

al propriei Inchiziții, ce am făcut, cum,când, de ce şi ce aş fi putut să fac, cum, când şi de ce. La un moment dat, în trecerea mea dinspre dormitor spre bucătărie am văzut haosul lăsat aşa de cu o seară în urmă: haine şi jucării împrăştiate, paturi nearanjate, vase nespălate. M-am uitat aşa un pic la ele, le-am zâmbit, le-am admirat chiar. Pentru că preț de câteva ore, casa mea arăta cum mă simţeam eu pe dinlăuntru. Aşa că am lăsat somnul, frigul din şira spinării şi tânjala după pătură aia pusă

împrejurul meu şi am trecut la treabă: ridicat, spălat, aranjat. Singură-singurică. Aşa cum suntem de cele mai multe ori atunci când se strică cea mai importantă piesă pe care o avem: dinlăuntrul. Atunci când el suferă, nimeni şi nimic nu îl repară. Sunt factori care reuşesc cu o improvizaţie să facă mecanismul numit “dinlăuntru” să mai meargă un pic, ba chiar să aibă

şi un pic din scânteia de care are nevoie: o repriză de zăcut după reţeta de mai sus, o sesiune de pupături rânjite cu copiii, o partidă de amor cu o tipă agăţată la club, un meci de fotbal jucat cu băieţii, depinde de ce are fiecare în dotare. Însă reparaţia capitală a dinlăuntrului, aia care înseamnă să te murdărești de ulei, să înlocuiești planetara, să schimbi capacul de delcou, să îți pui anvelope noi și atâtea altele, ei bine, pe aceea doar proprietarul o poate face. Cel puțin în cazul meu …

Pentru că aşa cum ceilalţi nu ne sunt iad, ci, în cel mai rău caz, o posibilitate de a ajunge acolo, ei nu ne sunt nici zei, ca să ne ridice miraculos din noroiul şi disperarea pe care le simţim uneori.
Acum că ziua de ieri a trecut, astăzi am iar scânteia la mine şi sunt gata să mă întâlnesc cu oricine, chiar şi cu mine, orice versiune, din orice an:)

Anunțuri

2 comentarii la “Un restart. Sau un reset?

  1. opantazi
    12/05/2016

    Oana, ma bucur ca te-am citit, a fost la momentul potrivit. Fara sa stii, mi-ai dat si mie o „cheie” si simt ca mi-a pornit motorul. 🙂

    Apreciază

  2. oanasimaicum
    12/05/2016

    Cand se intampla sa fiu de folos, ca acum, imi amintesc ca scrisul este de doua ori un dar: o data pentru ca ii ajuta pe ceilalti si a doua pentru ca ma ajuta si pe mine. Multumesc mult! Pentru comentariu si pentru ca ma citesti:)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 12/05/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: