Un om cu întrebări

Patima vinerii mele

Este „Vinerea Patimilor”, Vinere în care de cel puţin 20 de ani, plâng. Şi asta pentru că mereu se întâmplă ceva … dureros. Probleme de familie, de prietenie, de iubire, de cap ce gândeşte mult, prost şi fără rost – oricare ar fi natura problemelor ce mă împresoară, mereu izbutesc să mă facă să plâng de durere. Nu ştiu de ce … Poate că e un ritual pe care trebuie să îl parcurg în fiecare an pentru a înţelege mai bine ce e cu viaţa mea şi încotro mă îndrept. Anul acesta a fost rândul dezamăgirii să fie izvor de picături sărate. Şi încă doare tare, aşa că scriu

în speranţa că va durea, treptat, mai puţin.

Am avut nevoie de ani buni să mă obişnuiesc cu ideea că nu trebuie să mă doară ce spun ori ce fac cei din jur, să nu mă simt dezamăgită din pricina

aşteptărilor înșelate de reciprocitate pe care le aşezam pe umerii lor.

Târziu şi după un tratament intens auto-indus, am început să sufăr din ce în ce mai puţin când am fost nedreptăţită de faptele unora ori ale altora. „Sunt nişte oarecare şi nu contează”, îmi spuneam.

Mult mai grav stau lucrurile când cei apropiaţi, cei la care ţii din tot sufletul, îţi arată că nu sunt aşa cum ţi i-ai creionat în inimă. Şi este ironic cum de fiecare dată când cineva drag ne răneşte încercăm să îi găsim circumstanţe atenuante. Sau poate că doar eu fac asta… Aşa şi în vinerea asta. De mulţi ani încerc să găsesc argumente pentru purtarea acestui om care este în viaţa mea de când mă ştiu. Mereu m-am străduit să mă pun în locul lui şi încetul cu încetul m-am convins că nu e uşor să ajungi la vârsta a doua şi să îţi dai  seama că nu ai trăit viaţa pe care ţi-ai dorit-o. Că planurile tale nu au ieşit cum îţi imaginai. Că e prea târziu ori că ţi-e prea frică să o mai iei de la început. Şi că cel mai uşor este să îţi îndrepţi tot veninul împotriva propriei familii căci, nu-i aşa, ei nu au ales să fie în viaţa ta, ci aşa v-a fost dat, şi ţie, şi lor, să vă chinuiţi unii pe alţii. Ce mi-e încă greu să accept este cum furia de a-ţi vedea visurile năruite poate să depăşească

dragostea pe care o legătură de sânge o presupune.

Pentru că astăzi am avut ocazia să mă văd pe mine din perspectiva de mamă, atunci când unul dintre copii mi-a fost atacat. Indirect, nu fizic şi nici violent. Criticat dur. Desfiinţat. Şi nu acest lucru a durut. Ci faptul că tot acest comportament a venit din partea cuiva căruia o viaţă întreagă i-am găsit scuze. Şi pe care tot o viaţă întreagă am încercat să îl ajut ori de câte ori mi-a cerut-o, cu tot ce am putut. Aşa că durerea mea e de două ori mai mare gândind că dacă nu prin

vocea sângelui care ne leagă, măcar

prin ochiul sprijinului acordat mai mereu, ar fi trebuit să reacţioneze altfel. Am descoperit o altă persoană decât cea pe care mi-am plăsmuit-o în corul cu scuze … O persoană egoistă, a cărei frustrare depăşeşte limitele înţelegerii mele, o persoană căreia greutăţile vieţii – şi, da, sunt multe şi dificil de îndurat – i-au răpit … iubirea. Iubirea alor săi. În însingurarea lui, se vede probabil liber de noi toţi şi de angajamentul pe care familia îl implică. Greu de tot a fost azi … Ca şi cum o bucată din mine s-ar fi prăvălit cu viteza vântului, ireversibil, spre un neant de dezamăgire …

Mă gândesc că în toate există o lecţie.

Încerc să o găsesc şi de data asta. Mă consolez

spunându-mi că porția aceasta de plâns

mi-a făcut bine şi recunosc faţă de mine însămi că ea a însemnat descătuşarea mai multor poveri ce m-au apăsat pe grumaz în Săptămâna Mare.

Încerc să fiu recunoscătoare pentru această descătuşare, dar … durerea e tot acolo. Dezamăgirea la fel. Şi ştiu că asta a fost ultima picătură dintr-un pahar ce se umple de multă vreme. Acum trebuie doar să hotărăsc ce fac cu acest pahar … Dacă nu sunt atentă, s-ar putea să îl beau şi toată furia pe care o simt să îmi otrăvească sufletul şi aşa obosit de încercări. Ori aş putea să i-l arunc lui să îl bea, dându-i odată cu dânsul toate vorbele tari care îmi trec prin minte … Însă ştiu că nu ar ajuta. Că nu poţi deschide ochii cuiva care ar fi mai fericit singur decât cu cei din propriul sânge. Că e prea târziu să vrea să mai schimbe ceva, iar eu am priorităţi mult mai importante decât să pierd vremea fără sorţi de izbândă. Aşa că am să fac acel lucru pe care doar pentru cei iubiţi îl fac uneori: am să tac. Şi am să mă îndepărtez.

Fără nicio speranţă în privinţa viitorului, fără să îmi fac reproşuri, fără să mă acuz,

fără să îmi închipui scenarii în

care o să înţeleagă unde şi cât de mult a greşit. Am să tac. Şi asta să fie patima vinerii mele.
Pentru că vreau să am sufletul împăcat!

Lumină să avem cu toții!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 29/04/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: