Un om cu întrebări

Renunțarea – pastilă dulce-amară?

Îţi aminteşti când a trebuit să renunţi prima dată la ceva? La ceva de care sufletul tău ţinea cu dinții?
A fost la grădiniţă, când ai înţeles că Amalia, fetiţa cu bucle blonde şi ochii ca tăciunele, era îndrăgostită de prietenul tău cel mai bun?
Sau poate în clasa a douăsprezecea,
când nu ai avut bani să mergi la tradiţionalul
majorat de la munte cu toţi colegii de an?
Ai renunţat la prietenii de la bloc, când părinţii au decis să vă mutaţi la casă, ca să îşi poată plăti datoriile?
Ori poate ai renunţat la facultate, căci ai tăi nu te puteau
ține 4 ani acolo şi în schimb ai intrat „în câmpul muncii”?
Ai renunţat la a crede că poţi avea o familie normală, ce rezistă un Crăciun fără să găsească motive de scos ochii unii altora?
Sau ţi-ai spus poate că nu are niciun rost să te zbaţi 12 ore pe zi la job, că tot nu ai şanse să te muţi
la departamentul ăla fain de marketing?
Renunţarea e o artă, spun unii. Să ştii când să renunţi şi mai ales să ştii cum. Cum să faci să nu te simţi înfrânt. Ori … ratat. Ori bătut de soartă …
E o artă şi o încercare. Dură. Să te poți uita în ochii alor tăi
când le spui că ai renunţat la ASE pentru că pur şi simplu nu ţi se potrivea.
Sau să nu laşi lacrimile să te gâtuie
când îi spui tovarăşului de viaţă,
după 10 de ani petrecuţi împreună,
că renunţi să mai crezi ori să mai lupţi pentru voi?
Să renunţi la visul de a dansa, pentru că toate prietenele
ţi-au spus că nu e de tine?
Ori să renunţi la a mai încerca să faci un copil pentru că
testele, drumurile, tratamentele şi mai ales aşteptarea
ţi-au ars încetul cu încetul toate speranțele?
Când ai renunţat prima oară la ceva? Mai ştii? Dar ultima dată?
Când ţi-ai îngropat sentimentul că vrei mai mult,
că poţi mai mult, că meriţi mai mult?
Când ai făcut priveghiul impulsului de a pleca din locul ăla care te omoară încet şi sigur?
Renunţarea e o artă, trebuie să ştii cât coşi, cu ce aţă, cât tai, cu ce culori o îmbraci.
Pe cine dai vina pentru eşecurile tale.
Cât timp îţi dai pumni în cap urlând că eşti un idiot
pentru că ai lăsat-o să plece?
Câte pahare de whisky torni în tine
sperând să îţi amorţească groaza mama ta
s-a dus în cealaltă lume şi nu o să o mai vezi?
Renunţarea e de mai multe feluri, ar spune un om înţelept.

Cea pe care o alegi cu capul limpede, convins că ai mai mult de câştigat dacă renunţi la ceva ce nu … funcţionează.
Renunţarea la oameni care nu mai sunt … în loc de a te agăţa de prezenţa lor… probabil că „let go” descrie cel mai bine această nuanţă a renunţării.
Renunţarea ca formă de protest – „nu merg în excursia plătită de hoții ăia de șefi”. Ori ca gest de răzbunare – „am să îţi arăt eu ţie cum e fără mine”.
Sau ca auto-iluzionare – „îmi va fi mai bine dacă mă mut de acasă”.
E bine să renunţi. Presupun că este o metodă de selecţie care îţi permite noi şi noi experienţe. 

Cam aşa cum face memoria cu amintirile. 
Zi de zi renunţi, poate, la câte ceva.
Nu te mai gândeşti la câte ai lăsat în urmă,
doar eşti om mare acum, adult responsabil.
Şi într-o zi treci prin faţa unei oglinzi.
Şi vezi pe obrazul drept un mănunchi de firișoare. Nu, nu sunt riduri, deşi aşa par la prima vedere.
Te uiți mai bine și vezi nişte şanţuri.
Săpate de emoţiile simţite ori de câte ori ai renunţat la ceva la care ţineai.

Mai ştii când îţi repetai de sute ori în cap ce anume urma să laşi în urmă? O făceai pentru că voiai să te obişnuieşti cu ideea şi
astfel renunţarea să nu mai doară ca naiba…
Trăim vremuri ale renunţării … la mâncarea care ne îmbolnăveşte, 
la iubitul care ne dezamăgeşte,
renunțarea la prietenii „toxici”, la locul de muncă prea stresant, la timpul atât de puţin pentru noi. 
În încercarea de a ne gestiona mai bine resursele şi de a fi … supraoameni, renunţarea pare cea mai scurtă cale 
spre … aerisire.

Un fel de tastă „cancel” ori „abort” pentru propria viaţă. 
Aş vrea să închei cu un mesaj pozitiv, însă nu prea îmi iese …
Ştiu doar că mi s-a întâmplat să renunţ, să îmi pară rău
că am făcut-o şi apoi să se întâmple ceva
care să îmi arate de ce trebuia să o fac
şi ce bine a fost că am făcut-o.
Dar chiar şi atunci, gustul amar pentru ce am pierdut, nu a dispărut.

M-a însoţit mult timp după. Şi a trebuit fie să îl păstrez aşa, intact, pentru că îmi amintea de cum eram înainte de renunţare, ori să găsesc portițe prin care
să transform acel gust amar într-unul dulce.
Să spun drept, treaba asta cu transformarea
uneori funcţionează, alteori nicidecum:)
Până la urmă cred că este o alegere individuală,
care trebuie să ţină cont doar de propriile legi,
atâta timp cât ele nu rănesc pe nimeni.
Pentru că tu şi numai tu va trebui să trăieşti apoi
cu demonii care îţi vor urla în cap, neîncetat, că nu trebuia să renunţi … 

Inspiră adânc, ești încă viu și asta înseamnă că nimic nu e pierdut:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 13/04/2016 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: