Un om cu întrebări

Craciun cu bunicul

Bunicul din partea mamei s-a născut în 1936 prin Ardeal. N-am reuşit să pricep dacă era neam de „bozgor” ori cum a ajuns întâi la Bucureşti şi de acolo, mai departe. Am auzit vorbindu-se despre rude de-ale sale şi prin părţile Călărașiului şi se spunea că e „neam de tătar”, apelativ cu care tata o „alintă” şi acum pe mama, în momentele lor de dispută:)
Mai degrabă scund şi rotunjior, bunicul a fost persoana faţă de care, de-a lungul vieţii, am avut sentimente … din cele mai încâlcite. „Tataia Gică”, aşa cum i-am spus noi o viaţă întreagă, avea propria filozofie legată de menirea fiecărui membru al familiei lui ce număra, pe lângă mamaia, două fete, doi gineri şi mulţi nepoţi. Şi filozofia asta se numea „tabla operaţiunilor matematice”.
Mai precis, el se ocupa cu adunarea – căci asta face orice tată-mare într-un „clan”, în timp ce mamaia era responsabilă cu împărţirea celor agonisite cu cele două fiice, când acestea nu se descurcau. Sora mamei, „vestita” Cristina, avea în grijă înmulţirea, reuşind naşterea câte unui copil la interval de 2-3 ani. Scăderea era singura neacoperită, dar cred că putea fi trecută fără probleme tot în fişa postului bunicii, că împărţirea sau scăderea aveau acelaşi rezultat: diminuarea resurselor:)
Ce mai ştiu eu despre tataia?

Ştiu că a locuit câţiva ani la Bucureşti, împreună cu mama şi mătuşa-mea, copile pe atunci. Ştiu că apoi s-au mutat în Urziceni, cumpărând apartamentul cu trei camere în care a locuit până ce s-a dus din astă lume. Mai ştiu că a lucrat la autobaza din oraş, pe o RABĂ. Dacă m-ai întreba care a fost principala lui trăsătură de caracter, aş spune fără ezitare, încăpăţânarea🙂
Sub multele ei feţe, încăpăţânarea a fost cea care l-a ajutat să aibă o viaţă mai bună, zic eu, decât ar fi avut fără ea:)
Încăpăţânarea lui s-a numit ambiţie şi l-a ajutat să termine liceul la seral, într-o epocă în care bunică-mea, asemeni altora, avea patru clase.
S-a mai numit tărie de caracter atunci când pe la douăzeci şi ceva de ani a aflat că are diabet zaharat pe care l-a “amânat” cu injecţii cu insulină, întâi auto-aplicate, apoi făcute de alţii, când mâinile nu au vrut să îl mai asculte.
Încăpăţânarea s-a mai numit rezistenţă atunci când a fost închis. Da, a fost şi închis. Ştiu de la mamaia că într-o noapte a călcat un om deja mort, aflat pe şosea. Din cauza lipsei de vizibilitate nu l-a văzut. Povestea a ajuns până la mine destul de neclară. Ştiu că a stat în închisoare până când autorităţile s-au lămurit ce şi cum. Era prin anii ’70. Şi mai ştiu că în toată perioada aceea, pe lângă aşteptarea care trebuie să fi fost grea şi pentru el şi pentru mamaia, ea mânca doar coji fierte de cartofi, căci puţinii bani pe care îi aveau se duceau la avocat …

Încăpăţânarea lui a fost şi plăcere pentru un “trai bun”, căci în ciuda bolii, bunicul nu a respectat, cel puţin în ultimii 20 de viaţă, vreun regim pentru diabetici, nici măcar lăsatul mai uşor al păhărelului … Aşa a fost el, figura patriarhală aşezată în capul mesei, căruia bunica îi aducea mereu două feluri de mâncare (cel puţin), făcându-l mai mereu să o ia “la ture” pentru că se frigea cu ciorba încălzită prea tare:)
I-a plăcut viaţa, cum ar zice bătrânii, însă mai mereu în casa lui, nu ţin minte să fi trebuit să îl adune careva de prin vreo cârciumă ori să joace poker până la ziuă cu “băieţii”.
Bunicul n-a avut viaţă uşoară. Meseria de şofer de camion însemna trezirea la ore mici-mici, pornirea maşinii “la feştilă“ în nopţile geroase de ianuarie, explozii de cauciuc ce aproape îl scoteau de pe şosea, ajutor cu spinarea şi la încărcat şi la descărcat, drumuri obositoare şi lungi, pe ploaie, viscol ori ninsoare. Ştiu asta pentru că lui îi datorez amintirile din copilărie legate de diferite oraşe din România: Constanţa, unde aproape am leşinat de emoţie la vederea de aproape a primului vapor, imens de la statura celor 7-8 ani ai mei:) Brăila, Galaţi, Călăraşi, Braşov şi altele. Însă nimic nu mă entuziasma mai tare decât drumurile la Bucureşti, ele aveau iz de fericire supremă. Asta pentru că Bucureştiul mi se părea un colos din toate punctele de vedere: uzine, magazine, clădiri, lucruri de cumpărat. Pâinea de Bucureşti din vremea aceea încă este, în memoria papilelor mele gustative, CEA MAI GUSTOASĂ PÂINE pe care am mâncat-o! Să stau la coadă la Obor să umplu sifoanele alea imense de sticlă, cu fund gros şi înveliş de plasă, ca un om mare, cât tataia se ducea să descarce mere la vreun aprozar, ori să înfulec merdenelele cumpărate de el, de parcă n-aş fi mâncat nimic de o săptămâna, ei bine, lucrurile astea şi atâtea altele mi se păreau de-a dreptul fascinante!

Îmi amintesc de “liniştea” de pe şosea când trecea coloana lui Ceauşescu şi poliţiştii din intersecţie puneau toate maşinile să tragă pe dreapta până la trecerea coloanei. Îmi amintesc și de interdicția de a arunca pe geam o hârtie cât de mică, ştiind de la tataia că ne-ar fi oprit poliţia şi ar fi luat amendă dacă aş fi făcut aşa ceva. Ţin minte şi acum pătura cu pătrățele albastre pe care o avea pe bancheta maşinii, pătură ce mi-a vegheat atâtea ore de somn, când mă lăsam răpusă de oboseala ceţii ori de picurii de ploaie pe care ştergătoarele cu greu reuşeau să îi şteargă. Mirosul de motorină mi-a intrat în ADN, nu îl confund niciodată şi mi-e drag la fel cum îmi este, să zicem, gustul ciocolatei chinezeşti din vremuri de tristă amintire.
Tataia a fost un tip descurcăreţ. Nu ştiu să fi furat ori să fi făcut ceea ce azi numim “combinaţii”. Probabil că avea reţeaua lui de colaboratori şi lucrau pe principiul “o mână spală pe alta”, reuşind astfel să aducă acasă bunuri ce în anii ’80 se găseau din ce în ce mai greu. Mama încă îşi aminteşte că datorită lui am crescut eu aşa “bine”, căci făcea rost în primele mele luni de viaţă, de la “sursele” lui, de “Robebi”, dacă îmi amintesc eu bine numele mărcii de lapte praf de atunci.
După Revoluţie, bunicii au primit pământ. Tataia a continuat să lucreze la autobaza din oraş până s-a desfiinţat. Şi după asta a luat un SAVIEM la mâna a doua şi s-a apucat să transporte marfă ca particular. Iar în zilele de primăvară, vară şi toamnă în care nu avea curse, tot neamul se urca în camion şi mergea la lucru la câmp. Cu el lângă mine am învăţat să tai viţa de vie, să sap porumbul, să plivesc grădina de legume. Să culeg strugurii şi porumbul. Să păzesc pepenii. Şi tot cu el şi cu alţi membrii ai “clanului” am vândut pepeni prin diferite oraşe ale ţării. Eu dormind în maşină, căci eram încă un copil (11-12 ani), oamenii mari încropind un pat pe unde se putea. Locul preferat era tot Bucureştiul, unde ne grăbeam să ajungem pe la 3-4 dimineaţa, ca să prindem o tarabă goală, fie în Piaţa Dorobanţi, fie la Amzei. Cu bunicul plecam de acasă la 5 dimineaţa, cu sapele în spinare, la câmp, traversând tot oraşul până “peste linie”, să săpăm via. Tot cu el făceam întrecerea “cine iese primul la capul rândului de 800 de metri de porumb”:)

Toată viaţa lui, tataia a fost un luptător. Un om care nu s-a mulţumit să ia viaţa aşa cum i-a fost dată. Care s-a zbătut să îşi depăşească condiţia. Care nu a renunţat nici când totul părea să îl învingă, să îl îngenuncheze. Nu, n-a fost vreun Sfânt. Dimpotrivă. Încăpăţânarea despre care vorbeam mai sus avea și o latură urâtă, care însemna că uneori putea fi al naibii de afurisit. Nu suporta să fie contrazis ori să nu fie tratat ca cel mai important membru al familiei. Orice încercare de nesupunere oarbă era taxată de multe ori ca lipsă de respect şi în clipele alea nu ţi-ai fi dorit să fii în preajma lui. Nu era uşor de mulţumit. Uneori parcă nimeni şi nimic nu putea să îl mulţumească. Iar eu, încăpățânată şi bătăioasă cam tot ca el, am început în anii adolescenţei să îi contest acţiunile. Să îl contrazic. Să mă cert cu el. Asta după ce încă de la naşterea mea am fost nepoata lui preferată … Căreia la fiecare final de an mergea să îi cumpere haine noi ori altă recompensă pentru premiul întâi cu coroniţă … Nepoata pe care îşi dorea din toată inima să o vadă terminând o facultate. Nepoata căreia îi repeta obsesiv că în viaţă dacă nu ai carte, nu ai parte. Pe care ar fi vrut să o vadă medic, vis pe care îl avusese întâi pentru fiica lui cea mică, mama mea. Da, bunicul ne-a făcut uneori viaţa grea. Asprimea vorbelor lui se vedea şi în asprimea palmelor. Cred că pe măsură ce era încercat de lucruri din ce în ce mai grele, i se înăsprea inima. La fel cum palmele îi deveniseră butucănoase de la atâta tras de volanul ăla mare şi greu şi de la atâta încărcat şi descărcat. A avut de împărţit vorbe din astea grele şi cu tata, pe care cred că nu l-a considerat niciodată suficient de bun pentru mama. Nu pentru că n-ar fi fost, ci pentru că îi purta mamei mele o dragoste prea mare, din aceea care face părinţii să nu vadă lucrurile așa cum sunt:) Şi pentru că, probabil, când mama nu a urmat visul pe care el îl avea pentru ea, a suferit o dezamăgire prea mare.

Aşa că tataia nu a fost nici pe departe un om cu care s-a trăit uşor. Însă chiar şi aşa, n-am să uit niciodată ziua în care sora şi nepotul lui de la Bucureşti l-au adus acasă de la spital. Tuns aproape chilug şi cu un picior retezat de la genunchi. În afară de miopie, creşterea dozei de insulină şi alte dureri, diabetul venise şi să ia un bir, nu doar să “ofere” câte ceva: jumătate de picior în urma unei artrite. Am coborât în faţa blocului şi nu pot uita întrebarea pe care am avut-o când l-au scos din Dacia galbenă cu care venise: Doamne, ce s-a întâmplat cu el? Din omul ăla falnic, stăpân pe sine şi pus pe harţă, ajunsese un corp retezat, slăbit şi purtat pe braţe. Dureroasă imagine. Greu nod în gât…
Din acel moment a început epopeea protezei. Căci ai mei făcuseră rost de o proteză, din aceea rudimentară care se ataşează la ciotul de picior, se poartă un timp scurt şi apoi se dă jos. Din aia care aduce mâncărimi şi răni. Din aia dintr-un material atât de dur că zici că are o tonă. Proteză din aia care într-un timp record i-a provocat dureri enorme. Şi fizice şi psihologice. Aşa cum am aflat şi eu în urmă cu ceva ani, senzaţia de neputinţă, de dependenţă faţă de alţii până şi pentru un banal drum la toaletă, te poate afecta rău la cap … Şi dacă mie, adolescentă cu toată viaţa înainte, o incapacitate temporară de a mă mişca, îmi dădea depresii, mă întreb cum trebuie să se fi simţit el după o viaţă în care fusese regele clanului …
Tataia a făcut într-o noapte accident vascular, după mai multe internări în spitalul orăşenesc. Mama a stat cu el de veghe la „Cantacuzino” până şi-a revenit din comă. Însă a fost o scurtă revenire, înainte de a trece în lumea cealaltă. În 2002 când a murit, autobuzului cu care veneam de la Bucureşti i-a explodat un cauciuc şi a fost la un pas să intre pe contrasens. Am aşteptat îngândurată venirea cuiva din familie să mă ia de la locul „faptei”, la câţiva kilometri de Urziceni. Ce n-am uitat nici până acum este imaginea lui pe masa din sufragerie … Urâtă tradiţie asta cu statul pe masă… Şedea acolo de parcă dormea, având legată în jurul capului o eşarfă bărbătească de mătase scumpă, eşarfă pe care în adolescenţa mea zbuciumată i-o furasem o dată când fusesem la un chef …

De ce scriu acum despre el? Pentru că multe dintre amintirile copilăriei mele, mai ales cele legate de Sărbătorile de Iarnă, sunt cu el. Ori despre el. Cu “Pomana Porcului” din care mereu îmi dădea urechile pârlite. Cu zeama de varză pe care o beam cot la cot în balcon, când nu era bunică-mea în preajmă. Cu piftie mirosind a usturoi. Cu păpuşa cu păr blond şi ochi albaştri pe care nu ştiu dacă mi-o dăruise mie ori mamei, dar care mi-a fost dragă mulţi ani la el în casă. Cu tumbele pe care le făcea spre bucuria copiiilor, ori de câte ori bea un pahar în plus, spre disperarea vecinei de dedesubt.
Scriu despre el pentru că aşa cum poate li se întâmplă şi altora care au persoane dragi plecate dincolo, îi simt adeseori prezenţa. Ori mă întreb ce părere ar fi avut despre una sau alta. Mă gândesc la el când stau şi plâng, simţind că nu mai pot, că am obosit, că n-o să reuşesc să ies din vreo situaţie grea.
Scriu despre el pentru că de câţiva ani nu am cui să dau de pomană o masă “cu de toate”, pe 10 ianuarie, când şi-ar fi sărbătorit ziua de naştere.
Pentru că de la el şi nu de la şcoală am învăţat întâi unde a fost ucis Mihai Viteazul ori cum împărțiți Carpaţii. Pentru că i-am moştenit, fără să vreau, credinţa că tot ceea ce dobândeşte omul în viaţa lui, fie spiritual ori material, e numai prin muncă. Prin muncă grea. Pentru că viaţa e aspră şi de-aia nu trebuie să te laşi niciodată bătut. Pentru că de la el am păstrat zicala aia “învechită” cu “cine are carte, are parte”, zicală pe care doar am adaptat-o vremurilor pe care le trăim.
Când a murit, nu am mers nici la biserică, nici la cimitir. Am fost probabil laşă. Însă aşa am reuşit să îl păstrez într-un fel anume în amintire, de parcă tot aştept să se întoarcă:)

Şi când mi-e greu, îmi alin inima gândindu-mă cât de fericit ar fi fost poate să îl ţină pe Alex pe genunchi şi să îi repete obsesiv, ca şi mie în urmă cu atâţia ani, “Ştefan cel Mare a domnit între 1457 şi 1504”:)

Şi uneori îl simt parcă zâmbind, văzându-mă că nu am ajuns „rău”, că deşi nu-s doctor, am făcut ceva ce sigur l-ar face mândru: nu am renunţat niciodată la a-mi dori ceva mai bun, nu am încetat niciodată să lupt şi nu am uitat de unde vin.

Aşa că, tataie Gică, oriunde ai fi, îţi urez de pe acum “Crăciun Fericit” şi sper ca din când în când un înger care vrea să îşi capete aripile, să te lase să ne priveşti cu bucurie de acolo de sus:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 18/12/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: