Un om cu întrebări

Vocea

Recunosc, am o slăbiciune pentru voci. Voci care mi se întipăresc în minte ca o ploaie suavă de vară ori ca un ger sticlos din Bărăgan. Voci a căror sensibilitate face lăcrimez dintrodată sau voci de o senzualitate aproape obscenă. Voci care poartă spre orizonturi nicicând văzute ori care îmi dau un avânt ce topeşte orice oboseală. Cu o voce absolut extraordinară am făcut cunoştinţă când aveam vreo şapte-opt ani.

Eu sunt un „copil” al magnetofonului, pick-up-ului şi radio-ului şi mai ales un copil al teatrului radiofonic. Acolo am auzit pentru prima dată această voce. Voce care mi-a fost alături aproape 30 de ani. O voce care poate exprima întregul Univers al emoţiilor umane, aşa cum îl văd eu – complex, exploziv, complicat, dureros, Divin.

O voce zămislită dntr-un talent pe care nu îl pot asemui cu niciun altul.

În acea primă piesă, jucând rolul „Catindatului”, eroul meu m-a făcut râd mult. Astăzi, când anii au trecut şi supărările iau felurite înfăţişări, e de ajuns îl ascult din nou ca zâmbesc. Un zâmbet sincer, plin de recunoştinţă şi nostalgie.
În “Gelozie” de Sasa Giltry, alături de Carmen Stănescu, interpretează un soţ orbit de gelozie care îşi împinge soţia în braţele celui pe care îl bănuia îi pune coarne. Adjectiv pentru prestaţia lui? Încântătoare!
În “Fii cuminte, Cristofor” de Aurel Baranga, umorul fin se ţese în jurul unei poveşti de dragoste, oferind în plan secund o imagine a ceea ce se întâmplă când lăsăm egoismul dicteze.
L-am ascultat şi înÎncurcă lume” de A.D. Hertz, “Comisarul şi înalta societate” de Robert Lamoureux, în“Revizorul” de N.V. Gogol, în “Cuibul coţofenelor” de August Von Kotzebue, în „Plicul” de Liviu Rebreanu, ori înCând vine barza” de André Roussin, „Minunile Sfântului Sisoe” de George Topârceanu, „Sfântul Mitică Blajinul” de Aurel Baranga, „Cafeneaua cea mică” de Tristan Bernard, „Capul de răţoi” de George Ciprian, cât şi înDansul milioanelor” de Victor Eftimiu, „Familia anticarului” de Carlo Goldoni, „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu, „Nu-i adevărat, totuşi cred !” de Peppino de Filippo, „Praf în ochi” de Eugène Labiche şi în multe altele. Uitându peste titlurile astea, la prima vedere par în majoritate comedii. Însă cumva, în toate aceste piese, personajele pe care le-a interpretat au depăşit condiţia genului comic, aducând ceva în plus: o lecţie de viaţă, o nostalgie după ceva pierdut, o credinţă nemăsurată totul e posibil, un strigăt de eliberare din ghearele rutinei care poate ucide. Şi nu cred şi-a ales rolurile la întâmplare, lăsând hazardul îi modeleze talentul ori îi deseneze următorul pas al carierei. Refuz cu încăpăţânare cred asta!
Revenind la vocea eroului meu – nu ce spune, ci cum spune, contează. Prin cuvinte simple, atât de la îndemână, reuşeşte aprindă în mintea mea întrebări ce vor fi doar ale mele, îmi aducă în faţa ochilor regrete din trecut ori facă visez cu ochii deschişi la viitorul ce parcă seamănă cu floarea unui trandafir japonez.

Fie şopteşte un monolog filozofic, intenţionat retoric, fie se prinde în hora unei lupte de idei cu adversari instruiţi în arta dialogului, vocea sa, prin timbru, intonaţie, pauze şi repetiţii, crescendo şi descrescendo, prin  şarmul irezistibil pe care îl presară ca pe un fir de piper peste fiecare rol pe care îl interpretează, ei bine, vocea lui încă reuşeşte cel mai greu lucru dintre toate: să îmi aşeze pe conturul inimii un zâmbet larg şi o stare de … pace. De optimism şi bine. Şi numai eu ştiu cât de greu e reuşească cineva asta🙂
De văzut, l-am văzut în doar 5 roluri:
„O noapte furtunoasă” – 1943
„O scrisoare pierdută” – 1953
Bădăranii” – 1960
„Harvey” – 1994
„Take, Ianke şi Cadâr” – 2001
Atât. Ştiu are şi alte piese şi filme în care a jucat. Eu am ales nu le văd. Pentru farmecul audiţiei fără vizionare îmi lasă imaginaţia construiască în voie: costume, decoruri, arome. Pentru în această variantă, vocile domină scena, fără nimic care le altereze savoarea.

ÎnSteaua fără nume„, înregistrată în 1953, m-a făcut plâng. Și sper. Nu din pricina tragismului aparent al destinului de profesor de provincie, rămas blocat, după judecata celor de la „oraş”. Ci din cauza ardorii cu care îşi urmăreşte steaua, pasiune care îl va ajuta nu sufere deznădăjduit la despărţirea de Mona. Măiestria cu care s-a transpus înpielea” profesorului Miroiu e completată doar de realismul înţelegerii nici o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei„.

Despre viaţa lui de dincolo de scenă am citit câteva lucruri, însă nu sunt deloc importante pentru minecăci eroul meu face parte din acea rară categorie de artişti excepţionali cărora unele păcate lumeşti le sunt îngăduite. Şi asta pentru aceste păcate nu eclipsează cu nimic sclipirea pe care eroul meu mi-o dăruieşte mie, iubitor de teatru, prin talentul său.
De ce este această voce şi nu o alta atât de importantă pentru mine? Pentru şi-a trăit menirea cu o determinare mai puternică decât orice: obstacole, deznădejdi, înfrângeri. Pentru fiecare fibră de-a lui crede în iubire. În iubire şi în teatru. Pentru îşi trăieşte viaţa de dincolo de scenă cu o eleganţă discretă care aduce în ziare doar subiecte legate de împlinirile profesiei sale. Pentru probabil va înceta mai respire în clipa în care va înceta mai joace. Pentru tot ceea ce a vrut facă a fost teatru. Şi i-a ieşit de minune. Pentru a desenat pentru mai bine de jumătate de veac tabloul ACTORULUI. Al actorului demn, inspirat şi inspiraţional, pasionat şi fidel pasiunii sale. Pentru atunci când îi aud vocea, mi se pare Duhul Blândei Mângâieri mi se cuibăreşte în suflet.

Pentru pe 14 decembrie 2015, nu Radu Beligan va aniversa împlinirea a 97 de ani, ci iubitorii de teatru vor sărbători 77 de ani de binecuvântare prin artă, de şansă de a trăi în aceleaşi vremuri ca el.
Aşadar, LA MULŢI ANI!

Mulţumesc!

înclin!

Şi închei cu una dintre replicile pe care le port în inimă:
Cică nenorocirea este o persoană foarte delicată şi foarte pretenţioasă. Când de-un om supărat şi încruntat, îndată zice: „Poftim! Aici e! m-aşteaptă„. Da’ când de unu’ vesel, zice: „Pardon, am greşit” şi se duce la altul”.

Anunțuri

Un comentariu la “Vocea

  1. Pingback: Viermii și un Maestru | Un om cu întrebări

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 13/12/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: