Un om cu întrebări

Oameni, oameni, oameni – partea a II a – Un om între oameni

Pe Mariana sau doamna Mariana, cum îi spun mulţi, am cunoscut-o pe 3 decembrie 2007. Atunci mi-am început activitatea de coordonator la departamentul a cărui şefie îi aparţine acum:) Emoţiile primei zile de lucru au fost intensificate de debutul în poziţia de coordonator şi de întrebarea „cum o să mă descurc eu cu o persoană cu 20 de ani mai vârstă decât mine”? Da, între Mariana şi mine sunt fix 20 de ani. Drumul parcurs alături de ea nu a fost unul profesional, ci mai ales unul de cunoaştere interioară, căci ne-am fost adeseori oglindă una alteia, completare nerostită alteori şi mai ales, sprijin de nădejde. Şi când spun sprijin, chiar asta înseamnă: ajutor, susţinere. Recunosc că prejudecăţile din primele zile de lucru aveau să îmi fie spulberate curând de spiritul Marianei, spirit care o face şi acum să lucreze, să râdă şi să „pătimească” cot la cot cu colegii mai tineri cu 10, 15 ori 30 de ani:)

Şi timp de 6 ani cât am lucrat scaun lângă scaun, Mariana nu a încetat să mă uimească.

De la curajul cu care şi-a învins teama de pericol, acceptând să coboare cu tiroliana la un team-building din 2008 la eleganţa cu care foloseşte complicatele tacâmuri simultan aşezate pe masă pentru 2 feluri de peşte şi 2 de friptură. De la înţelepciunea cu care acceptă situaţiile pe care nu le poate schimba la entuziasmul cu care se aruncă spre învăţarea de lucruri noi, chiar şi când ele înseamnă mai multă muncă ori bătăi de cap de care alţii ar încerca să scape imediat. De la stăpânirea de sine care o împiedică să îşi apostrofeze partenerii dificili de comunicare (pe care eu i-aş cam … trosni, verbal, ce-i drept:) şi până la căutarea neîncetată a unui sens şi în cele mai urâte lucruri care se întâmplă. De la atitudinea maternă cu care veghează asupra celor de lângă ea – şi acasă şi în afara ei, până la îndârjirea cu care îşi apără punctul de vedere atunci când nu i se arată respectul cuvenit. De la emoţia cu care ochii-i albaştri vorbesc despre dragii ei părinţi şi până la zâmbetul larg pe care i-l aduc dulciurile – singurul ei viciu:)

De la răbdarea cu care îşi lasă colegii mai tineri, adeseori prea impulsivi, să îşi descarce nervii şi până la vorbele de îmbărbătare pe care le adresează tot lor, atunci când au nevoie. De la vioiciunea cu care dansează câte jumătate de noapte şi până la supunerea cu care mănâncă (în cele din urmă:)), fructele proaspete puse la pachet de grijuliul ei soţ. De la însufleţirea cu care păstrează tradiţiile familiei ei şi până la dedicaţia cu care se păstrează la curent cu toate noutăţile din profesia ei.
Mariana este căsătorită de 25 de ani cu acelaşi bărbat, cunoscut pe vremea când erau studenţi. Îşi beau în continuare cafeaua de seară, vara în balcon, iarna în bucătărie şi se completează atât de bine încât sunt primii pe lista proiectului „Dragostea adevărată nu e din poveşti”. Au împreună un băiat, extrem de descurcăreţ asupra căruia, inevitabil, Mariana îşi revarsă din preaplinul dragostei de mamă şi acum când el şi-a început un rost al lui. Mariana a trecut prin multe, nu a avut o viaţă lipsită de griji. Are însă ceva ce eu nu am reuşit să gust pe cât ar trebui, până la anii ăştia: ştiinţa de a se bucura de lucrurile frumoase. Anul acesta, de ziua mea, după urările de bine, Mariana mi-a spus că acum a înţeles şi mai bine de unde atâta zbatere în mine, citind despre ăştia născuţi într-o zi de 11.11:)  Nu că ar mai fi avut nevoie să afle ceva – în anii petrecuţi împreună i-am arătat mai mult din străfundul sufletului meu decât altora în 20 de ani:)

Mariana reuşeşte să îşi păstreze mai tot timpul optimismul – nu unul ostentativ, fluturat pe la nasul celor care nu-l vor, ci unul ancorat în realitate. Pur şi simplu alege – alege să vadă lucrurile frumoase şi nu pe cele complicate, negre, dureroase decât atunci când ele devin certitudini. Şi pe mine asta mă face să mă minunez de fiecare dată. M-a ajutat atunci când puţini au făcut-o. Mi-a stat alături când avea tot dreptul să mă trimită la toţi dracii. Mi-a ascultat durerile şi mi-a vegheat lacrimile când drumul părea să mi se înfunde.

Tot înainte, că înapoi e podul rupt” – aşa spune Mariana:)
Ceea ce m-a fascinat în toţi anii aceştia la ea, alături de tot ce am scris mai sus, este empatia. Da, Mariana chiar se pune în locul celorlalţi. Firea ei sensibilă îi face ochii să lăcrimeze când află despre nenorocirea altora. Acelaşi suflet cald o face să dăruiască din ce ştie ori are, celor care au nevoie de ajutor.

Mariana este un arbore frumos în care aparentele paradoxuri nu sunt de fapt decât frunze diferit colorate, fiecare având propriul ei rol în fotosinteza sufletului ei – un suflet pe care sunt norocoasă, onorată, fericită şi mândră că l-am putut pătrunde.

Mariana, îţi mulţumesc! Eşti un om între oameni şi mi-ai dăruit mai mult decât aş fi putut spera vreodată!

Şi, deşi nu spun asta des, să ştii că eu chiar te iubesc, prietenă de suflet ce-mi eşti!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 22/11/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: