Un om cu întrebări

Bătrâneţea, haină grea?

Sunt fan al serialului “Mash”. Nu din ăla ocazional, ci unul fidel. Aşa că mare mi-a fost bucuria să descopăr că există o reuniune de 30 de ani a protagoniştilor serialului – aproape toţi fiind prezenţi în întâlnirea asta amicală de 85 de minute. Primul lucru pe care l-am observat, involuntar, a fost cum au îmbătrânit trăsniţii ăştia care timp de 11 ani au dat viaţă, în opinia mea, unuia dintre cele mai amuzante, inteligente şi

memorabile seriale din câte există. Şi am văzut că fizic vorbind, unii au îmbătrânit mai frumos decât alţii. Gândul ăsta m-a dus către un documentar citit zilele trecute despre Alain Delon care a împlinit 80 de ani şi care nu mai reprezintă cam nimic din gloria celui care a fost. Care nu a îmbătrânit, temperamental vorbind, prea frumos.
Aşa că m-am întors cu gândul la o temă pe care o am în minte încă din adolescenţă: BĂTRÂNEŢEA. Şi de procesul ăla care te schimbă atât fizic,

cât şi emoţional şi mental: ÎMBĂTRÂNIREA. Şi mi-am amintit cât de teamă mi-e de bătrâneţe. Nu degeaba se zice “bătrâneţe, haină grea”.
Mi-e teamă că voi urca de două ori mai greu cele două etaje pe care acum le dovedesc în câteva minute. Mi-e teamă că nu voi mai putea să îmi păstrez curăţenia casei şi a trupului fără ajutor. Mi-e teamă că o boală, din cele specifice vârstei ori datorată poate modului meu de a simţi la cotele lui “totul sau nimic”, vor transforma motorul care acum mă ţine întruna în priză, într-un biet motoraş ce va avea nevoie de întreţinere tehnică mai des decât îmi voi permite. Mi-e groază că voi deveni o povară pentru cei dragi mie. Pentru copiii mei care poate se vor certa cu partenerii lor din cauza neputinţei mele …

Mi-e frică de sărăcie, de frig şi foame, stări de fapt ce par definitorii pentru unii oameni în vârstă din România.
Mai mult decât de degradarea fizică, mă tem de cea emoţională. Că nu voi mai simţi lucrurile ca acum. Am citit atâtea articole despre prefacerea sufletului, prefacere pe care ţi-o aduce bătrâneţea – un fel de limpezire atât a minţii, cât mai ales a sufletului. Cei care scriau despre asta simţeau bătrâneţea ca pe o etapă de împăcare sufletească cu ei înşişi, o perioadă în care nu mai simţeau atâta din furia,

graba, încrâncenarea ori neliniştea anilor mai tineri.

Şi poate că aşa e mersul vieţii …

Însă aş întreba: la ce bun vine limpezirea aceasta într-o perioadă în care nu mai poţi urlă, visa, călători ori iubi cu plinătatea cu care o făceai în tinereţe? Poate că viziunea mea este greşită … Văd bătrâneţea ca pe o apă călduţă în care te cufunzi puţin câte puţin.

Apă pe care o păstrezi la o temperatură confortabilă adăugând în cada în care stai,

câte un ibric – două de apă fierbinte.

Sună destul de plăcut, nu? Ei bine, pentru mine, nu. În singura viaţă pe care o am, duşurile reci ori fierbinţi sunt ca sarea şi piperul: dau savoarea fiecărei clipe. Sună cam masochist, ce-i drept şi probabil în cazul meu chiar se impune îmbătrânirea ca să pot în sfârşit înţelege cât de preţios este echilibrul în toate.
Degradarea emoţională e depăşită în spaimele mele doar de cea mentală. Ar fi un adevărat iad ca boala uitării să îmi răpească ce am mai de preţ: amintirile. Toate acele arome, culori, gusturi, atingeri, sunete care mi-au luminat drumul prin viaţă. Căci darul şi blestemul omului sunt contopite într-un singur cuvînt: amintirea. Prin ea, omului i s-a dat încă o şansă să trăiască cu ochiul minţii ce nu a preţuit la timpul său, ceea ce a uitat pentru un timp ori acel ceva după care sufletul său tânjeşte la apusul vieţii.
Ar fi îngrozitor să îmi ia din minte oamenii pe care i-am întâlnit. Ori să mă ia pe mine dintre ai mei, vie fiind încă, aşa cum mărturisesc

rudele că li se întâmplă celor ce au Alzheimer … Să mă smulgă cu gheare necruţătoare din ceea ce toată viaţa m-am străduit să nu pierd: sinele …
La 17 ani mi se părea că la 35-40 de ani ce e mai frumos în viaţă se va fi dus deja. Voi fi iubit cu pasiune, voi fi terminat o şcoală, mă voi fi căsătorit, voi fi devenit mamă, îmi voi fi făcut prieteni de suflet, voi fi lucrat cu inima alături de colegii de serviciu.
Şi ştii ceva? N-am avut dreptate … Chiar de am trăit cele de mai sus, nu mi se pare că totul e în urma mea. Nu încă. Este adevărat că nu mai simt exaltarea lui “the best is yet to come” în varianta aceea totală, carnală chiar, pe care o aveam în urmă cu 15-20 de ani. Însă exaltarea aia a lăsat loc unui lucru mai preţios: savurare. Stai că nu sună chiar cum aş vrea … poate mai degrabă “preţuire”. A ceea ce a fost, a ceea ce este, a ceea ce ar fi putut să fie, a ceea ce s-a dus ori n-a fost să fie. Preţuirea timpului care a trecut, cu tot bagajul său întortocheat, agonizant ori senin, a tot ceea ce se întâmplă acum şi mai ales a ceea ce va să vină. Ce va să vină mai ales prin ceilalţi, cei mai de preţ: copiii. Căci nu, nu trăiesc doar pentru mine. Nu, nu mă “sacrific”!  pe mine, ci mă dăruiesc. Dăruiesc lor ce am mai bun în mine. Pentru că asta vreau. Pentru că aşa simt.
Poate că niciuna dintre fricile descrise mai sus nu este chiar atât de rea, de vreme ce oamenii le-au supravieţuit tuturor timp de secole. Poate că dracul nu e chiar aşa de negru:) Ori poate că cel mai mult mă sperie că nu voi şti cum să îmi trăiesc bătrâneţea.

Că în loc să mă bucur, ca acum, de ce este frumos, mă voi cufunda în aşteptarea morţii, fără a mai trăi. Mă sperie că mă voi transforma într-o acritură (da, s-ar putea şi mai rău decât sunt acum:)))) Într-o fiinţă în care răutatea învinge.

Răutate izvorâtă din frustare şi regrete.

Din conştientizarea faptului că tot ce a fost mai bun a trecut. Că totul e în urma mea. Şi cât de rău mi-ar părea să fie aşa ….
Cineva spunea că bătrâneţea este etapa de care te bucuri cel mai mult în viaţă. Şi că e binemeritată. Eu aş spune că după ce stângăcia copilăriei, tremurul adolescenţei şi graba tinereţii se vor fi dus, după ce prin

responsabilităţile maturităţii vei fi ajutat copiii ori pe alţii să îşi afle propriul drum, ei bine, după ce toate astea vor fi trecut, vei rămâne doar tu cu tine. Cu cineva alături au ba, doar tu cu tine înseamnă acea vreme în care tu vei fi în centrul gândurilor tale, poate pentru prima dată în viaţă.Şi asta nu are cum să fie chiar atât de rău:)
Bătrâneţea este o haină grea dacă aşa vreau eu să fie. Dacă mă voi lăsa pradă deznădejdii, regretelor, frustrării, veninului. Însă ar fi păcat să fac asta. Zilele astea am simţit mai mult decât oricând

cât de preţioasă este bătrâneţea,

câţi dintre cei care nu mai sunt şi-ar fi dorit să o întâlnească, să o îmbrăţişeze alături de cei dragi…
Aşa că o să îmi iau inima în dinţi şi o să încui gândurile într-un dulap,

pentru o perioadă. Nu o să mă mai gândesc la îmbătrânire, bătrâneţe şi la temerile pe care mi le aduc.

O să trăiesc azi pentru azi. Pentru cei 35 de ani care bat la uşă. Pentru copilul ce va să vină. Pentru copilul ce umple cu gălăgia lui nu doar casa, ci şi toate cotloanele întunecate ale sufletului meu. Pentru un noiembrie mai cald decât am visat. Pentru prietenii de azi. Pentru oamenii ce încă sunt. Pentru viaţa pe care uit uneori să o sărbătoresc aşa cum merită.

Pentru că, aşa cum spuneau cei de la Iris,

“Nu îmi pare rău de anii ce-au trecut / Ei mi-au dat ce n-am avut”:)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 09/11/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: