Un om cu întrebări

Si totuşi, ei cum trăiesc după asta?

Vineri noapte, ora 2:00. Insomnia ce a urmat unei incursiuni la toaletă mă face să arunc ochii pe FB. Citesc şi nu prea înţeleg … se relatează despre un incendiu într-un club. Două ore mai târziu eu tot nu dorm, timp în care am citit ce exista scris despre incendiu până la acea oră.
Astăzi este luni, ultima zi a doliului naţional. Timp de 3 zile am citit tot ce am găsit despre incendiul de la „Colectiv”: mărturii ale supravieţuitorilor, relatări din parta unor jurnalişti consacraţi, păreri personale publicate de bloggeri debutanţi sau veterani într-ale scrisului, scrisori deschise către instituţiile statului, declaraţii ale reprezentanţilor autorităţilor locale, întrebări pline de durere din partea celor care şi-au pierdut acolo oameni dragi, comentarii de la tot soiul de spectatori. Nu m-am uitat o singură dată la televizor şi am închis una dintre pozele puse pe net în mai puţin de 3 secunde de la deschiderea ei …
S-au scris atâtea, s-au presupus atâtea, s-au simţit atâtea. Mi-am scos din lista de „prieteni” de pe FB câţiva dintre demenţii care susţin că totul este o pedeapsă de la Divinitate … am privit cum alţi prieteni şi-au pus doliul de nepostare la profil, pentru ca 2 ore mai târziu să publice poze cu prăjituri, clipuri haioase ori statusuri cu „feeling happy”… am urmărit comentariile prietenilor emoţionali care s-au lăsat luaţi de valul acuzelor, cât şi pe cele ale prietenilor cerebrali, care îndeamnă la implicare civică organizată. Mi-a venit să urlu citind inepţii, acuze, cretinisme. Am vrut să comentez la unele postări, căci simţeam că mă sufoc văzând atâta lipsă de empatie.
Pentru mine aşa s-au împărţit oamenii zilele acestea: oameni capabili să se pună în locul altora şi oameni care par că în viaţa lor nu au simţit nimic bun pentru aproapele lor. Nu pot să înţeleg ce fel de educaţie, de mediu, de gene, pot face UN OM să reacţioneze ca un animal … de fapt, nu, asta e jignire faţă de o parte a regnului animal … ca nişte bestii lipsite de orice compasiune, toleranţă, apropiere, dragoste faţă de alţi semeni.
Pentru că mie una mi-e suficient să îmi imaginez cele două scenarii de mai jos ca să nu pot dormi nici în următoarele nopţi de acum înainte:

„Mamă, tată, am plecat. Ne vedem mâine dimineaţă, că nu vă mai prind când mă întorc.
Bine, ne dai un mesaj când ajungi acolo, da?
Da, da, sigur. Of, Doamne, doar ştiţi că nu am ce să păţesc. Sunt şi cu Mihai şi cu Rebecca şi cu Eddie, suntem cu toţii.
Bine, dar scrie-ne să ştim că e totul OK”.

Şi adolescentul iese pe uşă, anticipând fericirea că în seara asta o să îi poată spune Carolei că e îndrăgostit de ea încă din vremea grădiniţei. Şi ajunge la clubul unde îl aşteaptă prietenii şi ascultă puţină muzică şi minute mai târziu totul se transformă în iad: vede, aude, însă totul e ca un coşmar. Şi mai ales simte că arde, că îi arde carnea pe el. Şi îl ustură, ca atunci când şi-a pus pe la 3 ani degetul pe fierul de călcat, să vadă ce se întâmplă, deşi mama îl avertizase să nu facă asta. Doar că acum usturimea aia i-a acoperit fiecare bucăţică de piele şi a crescut în intensitate de vreo mie de ori …
Şi voi lăsa scenariul aşa, neterminat, căci nu pot să scriu mai departe de punctul ăsta. Şi pentru că eu sper ca acesta să fie unul dintre tinerii care au scăpat cu bine din infern.

Al doilea scenariu este cel în care o mamă se trezeşte în toiul nopţii să bea un pahar cu apă ca să îi treacă o stare de urâtă apăsare simţită în somn. O mamă care decide să deschidă televizorul ca să treacă mai repede peste acea stare inexplicabilă în care îi vine să plângă aşa, degeaba. Şi de la televizor află despre un incendiu într-un club. Şi în timp ce ascultă ştirile simte că toată fiinţa i se cutremură sub frica celei mai groaznice întrebări: oare era şi el acolo? Parcă rămâne fără aer, aleargă spre camera fiului ei şi vede că nu s-a întors. Îşi verifică telefonul şi nu găseşte niciun mesaj, nimic. Încearcă să îşi amintească dacă fiul ei i-a spus numele clubului la care merge în seara aceea. Îşi trezeşte soţul care se îngrozeşte văzând-o cu părul vâlvoi, ochii în lacrimi şi incapabilă să articuleze vreun cuvânt, arătând spre sufrageria în care televizorul urlă veşti despre moarte. Şi acest scenariu se opreşte aici, din dorinţa ca şi acest tânăr, poate acelaşi din primul scenariu, să fi trimis mamei lui mesajul pe care atâţia părinţi l-au aşteptat în noaptea de vineri spre sâmbătă:

sunt bine”.  
Scenariile astea sunt imaginate de mine, gândindu-mă cum mi-ar putea fi peste ani de acum încolo, când fiul meu, Alex, va fi de vârsta frecventării cluburilor. Şi mi-e „uşor” să îmi imaginez aceste scenarii căci acel timp nu a venit încă şi pentru că nu sunt în locul niciunei mame care zilele acestea a trecut prin calvarul de a nu şti preţ de câteva ore ce i s-a întâmplat copilului ei ori în locul celei care trebuie să îşi îngroape copilul.

„Nu există pe lume durere mai mare pentru un părinte decât să supravieţuiască copilului său”. Aşa i-a spus bunicul soţului meu, cu ochii în lacrimi, când a trebuit să îşi îngroape fiul de 45 de ani – socrul meu – pierit într-un accident de muncă în timp ce încerca să îşi scoată colegii dintr-o groapă cu acumulări de gaze …
În teorie eram demult de acord cu asta, că nu se poate ca ceva să doară mai tare decât să îţi pierzi copilul. În practică, de 4 ani şi jumătate, simplul gând că ar putea să i se întâmple ceva lui Alex mă face să încep să plâng ca la o comandă invizibilă.
Şi atunci, lăsând la o parte, preţ de câteva secunde, tot ceea ce semenii mei şi cu mine simţim zilele astea, mă frământă două întrebări:

cât de agonizant poate fi să mori ars?  
cum trăiesc părinţii celor dispăruţi după ce îşi îngroapă copiii?  

Moartea este parte din viaţă, am citit atâtea teorii – că e bine să te pregăteşti pentru moarte, că viaţa în această lume e doar un preambul al unei călătorii mult mai complexe şi tot aşa. Şi că e bine să fim împăcaţi atunci când vine moartea.
Ce uităm este că oamenii nu pot înţelege moartea celor tineri şi moartea violentă. Şi aici vorbim de amândouă: nişte tineri, ce nu erau în vreun conflict armat, ci într-un club unde veniseră să asculte un concert, au murit într-unul dintre cele mai chinuitoare moduri: arşi de vii … Nici nu îmi pot închipui ce au simţit şi gândit oamenii aceia, în clipele când ardeau … E suficient să mă gândesc la relatarea asistentei medicale Violeta Maria Naca şi să mă apuce plânsul …
Părinţii … intenţionat nu m-am uitat la televizor … nu pot privi părinţi transfiguraţi de pierderea a ceea ce aveau mai drag pe lume, ştergându-şi lacrimile de sânge ori ascunzându-şi carnea sufletului, chinuiţi de întrebări tâmpite din partea vreunui reporter avid de audienţă … căci pe lângă profesioniştii din mass-media, mai avem şi uscături.

Cum să îţi îngropi copilul? … Cum să nu îţi smulgi carnea de pe tine, să nu sari pe sicriul lui, ştiind că nu îl vei mai vedea vreodată? Cum să nu retrăieşti toate momentele cu el, de la venirea de la maternitate, la primul pas ori prima îndrăgosteală? Cum să nu te topeşti şi să blestemi ori să implori totul în jur, înţelegând că nu vei mai putea să îi spui că îl iubeşti şi el să îţi răspundă, chiar şi cu o glumă? Cum să nu invoci toate spiritele şi să încerci să îţi vinzi sufletul, doar să mai ai şansa de a petrece câteva clipe cu copilul tău, carne din carnea ta, sânge din sângele tău?
Cum să te trezeşti în fiecare zi fără el? Să mergi la serviciu, să vorbeşti cu ceilalţi, să trăieşti, să supravieţuieşti? Probabil că în primele zile după te simţi ca un moroi … Prins între viaţa căreia trebuie să îi faci faţă şi amintirea celor ce au fost. Viaţa merge mai departe? Timpul vindecă rănile? Doamne, cât de uşor e să spui asta când nu treci prin aşa ceva …
Cu siguranţă că părinţii trebuie să găsească în ei FORŢA de a continua: să trăiască, să lupte pentru copiii lor, pentru dreptate. Pentru ca alţi părinţi să nu mai treacă prin aşa ceva. Însă ei nu trebuie să fie singuri. Eu, tu, el, ea, trebuie să fim lângă ei, mână în mână cu ei pe drumul care să le arate că ei nu sunt singuri şi că acei tineri nu au murit degeaba, stupid,  fără să se schimbe ceva. Chiar şi când se vor topi în singurătatea de după ultimul „adio”, ei nu trebuie să fie singuri!
Pentru fiul meu ce va creşte mare, pentru tinerii cărora astăzi li se pare că se pot descurca pe cont propriu, pentru Oana de acum 15-20 de ani, o rugăminte, aşa cum am citit într-un articol: anunţaţi acasă că sunteţi bine ! Indiferent de vârstă ori locaţia unde mergeţi, de faptul că sunteţi oameni mari ori abia ieşiţi din copilărie, anunţaţi-va părinţii că sunteţi bine!
Pentru ei sunteţi lumina vieţii din clipa în care v-aţi născut până în cea în care ei vor fi închis ochii!   
Celor dispăruţi, pace eternă! Celor rămaşi, putere şi lumină ! 

  

Anunțuri

Un comentariu la “Si totuşi, ei cum trăiesc după asta?

  1. LillysBoutique
    03/11/2015

    Oana, crede-ma ca inca nu imi revin. Scenariul tau 1 il aud cam la 2-3 weekend-uri. Completat de „Chiar nu inteleg de ce nu dormi tu pana nu ma intorc eu acasa. ce poa’ sa mi se intample???” Despre al doilea scenariu in mintea mea nu exista decat DELETE DELETE DELETE!!! Stii cum am aflat de nenoricire? Am primit un mesaj pe la 8 sambata dimineata ” neata. sunteti bine ? sper ca nu ati fost la club in Pionierul aseara. ” nici nu stiam ce s-a intamplat. Sambata am plans intr-una doar gandindu-ma ca fii-mea merge la concerte si iubeste sa faca asta si e normal sa fie asa!!!! Din fericire pentru mine imi da mesaj cam din ora in ora ca e ok si se distreaza. Dar viata nu va mai fi la fel dupa aceasta tragedie. Nu ma gandesc la primul wd in care ma va anunta ” astazi ma duc la concert… „

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 02/11/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: