Un om cu întrebări

Despre părinţi

Duminică după amiază. Pentru că nu m-am simţit bine în ultimele zile, în după amiaza asta mă odihnesc. Cu japca:)

Stau în pat şi „caut” desene animate pe „Paramount Channel”. Duminică la ora 15:00 dau desene animate de lung metraj – aici am revăzut „Balto”, „An american tale” şi „Shark tale”. Astăzi, însă, difuzează un film. Şi pentru că îi văd pe Jack Lemmon şi Ted Danson în distribuţie, hotărăsc să văd despre ce e vorba. Intriga filmului e simplă: mama lui John, personaj interpretat de Ted Danson, un om de afaceri de pe Wall Street, are un atac de cord. Aşa că John, chemat de sora lui, merge acasă să vadă ce s-a întâmplat. Cu mama Bette aflată în spital, îşi găseşte tatăl, pe Jake, interpretat de Jack Lemmon, într-o stare de dependenţă „casnică” faţă de soţia lui: de la încheierea nasturilor pijamalei până la spălatul vaselor, toate sunt făcute de Bette. Încetul cu încetul, John îl învaţă pe Jake să fie autonom, astfel că la revenirea lui Bette acasă, se comportă (iar) ca un adult independent. Firul filmului ia o întorsătură dramatică odată cu diagnosticarea lui Jake cu cancer. Uuuu, cancer, cuvânt care îl sperie pe Jake mai presus de orice, căci toţi cunoscuţii lui par să se fi stins din cauza „ucigaşului” acestuia. După o suferinţă cumplită, culminând cu o comă, Jake revine printre cei „vii”, însă pare să fie alt om. În timp ce John, fiul lui, Billy (interpretat de un foarte tânăr Ethan Hawke) şi sora lui John, Annie îşi sprijină tatăl, soţia Bette devine din ce în ce mai deranjată de ieşirile lui Jake. Pe lângă învăţarea de limbi străine, purtarea de ţinute excentrice şi dorinţa de a face dragoste în fiecare seară, Jake se comportă şi vorbeşte despre o viaţă paralelă cu cea pe care o are.

Ducându-l la un medic de specialitate, John descoperă că Jake şi-a plăsmuit, de mai bine de 30 de ani, în imaginaţie, o viaţă unde este fermier, unde soţia Bette e blândă şi înţelegătoare, unde cei 4 (în loc de 2 copii) ai lor aleargă pe câmpul pe care el îl ară. Jake este un schizofrenic funcţional, potrivit diagnosticului pus de doctorul consultat. Cancerul lui Jake revine şi după o ultimă noapte petrecută în patul de spital alături de John, trece în lumea de dincolo.

Finalul filmului îi găseşte pe John şi Billy luându-şi „la revedere” de la Jake în stilul nonconformist al ultimelor sale luni, purtând costume haioase şi vorbind cu plantele din sera la care cel dispărut ţinuse atât de mult. Al doilea plan urmărit de film este cel al relaţiei dintre John şi fiul său Billy, care a rămas cu mama lui, în urma plecării lui John spre orizonturi care să îi aducă puterea pe care şi-o dorea: aceea de a „face” bani şi de a deveni cel la care toţi vin pentru că ştiu că el rezolvă lucruri. Apropierea de Jake îi va duce atât pe John, cât şi pe Billy la redescoperirea legăturii tată-fiu şi completează astfel tabloul diferenţelor de opinii şi trăiri între trei generaţii de bărbaţi: Jake, John, Billy. Diferenţe care, prin prisma evenimentelor trăite, îi va apropia mai mult ca oricând.

Ceea ce m-a emoţionat la acest film într-atât cât să scriu despre el este puternica legătură de suflet ce se (re)creează între John şi Jake, John veghind asupra tatălui său de la începutul filmului şi până la sfârşit. Fiul este cel care îşi ajută tatăl să se găsească, să se regăsească: de la cartonaşele cu instrucţiuni pentru îndeplinirea unor sarcini gospodăreşti, continuând cu obţinerea carnetului de conducere, de la serile la Bingo şi până la susţinerea în timpul „nebuniei” sale, John îşi înconjoară tatăl cu dragoste şi răbdare infinite. Îi ascunde că are cancer, dorind să îl protejeze. Prudenţa sa nu îl va cruţa pe Jake de intrarea într-o stare de adevărată demenţă, datorată unui medic încăpăţânat care îi dezvăluie lui Jake îngrozitorul diagnostic, în ciuda insistenţei lui John de a fi el cel care îi dă tatălui său vestea cea rea.
Teama agonizantă pe care John o vede în ochii tatălui său, imobilizat într-un pat de spital ori cu mâinile legate de scaunul cu rotile îl determină pe acesta, după urlete îndreptăţite la medicul lipsit de empatie, să îşi ia tatăl acasă. Însă acesta este atât de rupt de realitate încât ajuns acasă se refugiază într-una din nopţi sub pat, de unde zădărniceşte orice efort al fiului său de a-i alina durerea ori de a-l scoate de acolo. Aşa că John se vede nevoit să îl ducă înapoi la spital. Găsind un doctor cu o abordare mult mai … umanistă, John se va muta cu totul în salonul tatălui său, alternând nopţile de veghe cu zilele de dragoste şi permanentă grijă. În dimineaţa în care tatăl său îşi revine din comă, atât de firesc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, medicul curant îi spune lui John că acest lucru este posibil a se datora tocmai devotamentului şi dragostei faţă de tatăl său.

Un al doilea motiv pentru care scriu despre acest film, intitulat simplu „DAD” este că vorbeşte atât de bine despre o dramă cu care mulţi am avut ori vom avea de-a face: îmbătrânirea şi în cele din urmă pierderea părinţilor noştri. Este cel puţin ironic modul în care pentru o bucată de timp – mai scurtă sau mai lungă, de la caz la caz – ne îndepărtăm părinţii, pentru ca apoi să vină un moment în care am da orice să îi mai avem lângă noi.

Până la momentul pierderii lor definitive însă, se întâmplă de multe ori să îi uităm. Suntem atât de preocupaţi să creştem mari mai repede, să fim independenţi, să ne fim proprii … educatori, încât încrâncenarea aceasta ne duce din ce în ce mai departe de ai noştri părinţi. Şi îndepărtarea nu se referă întotdeauna la spaţiu … Din motive îndreptăţite ori închipuite, ne lăsăm influenţaţi de dorinţele noastre, de visul de a deveni ceva ori cineva, ori suntem atât de vrăjiţi de cei din anturajul nostru, încât ni se pare firesc să nu ne mai preocupăm şi de părinţi. Şi odată ajunşi oameni mari, vâltoarea supravieţuirii ne prinde atât de mult în mreje încât abia găsim timp să ne întrebăm propriul suflet ce mai face, darămite pe cei care ne-au dat viaţă.

Căci în final, zic eu, despre asta este vorba: despre oamenii care ne-au adus pe acest Pământ. Care cu ajutor de la natură, de la Dumnezeu, de la ei înşişi, ne-au adus şi ne-au dat drumul în lume. Şi exceptând extremele, cei mai mulţi părinţi doresc binele copiiilor lor. Că nu ştiu întotdeauna cum să îi cunoască, cum să şi-i apropie, ţine de structura sufletească a fiecăruia dintre cei deveniţi părinţi. De factorii care le-au influenţat lor devenirea, de visurile pe care le-au avut şi poate nu s-au îndeplinit. Părinţii noştri trec prin toate etapele descrise uneori de benzile de desene animate: reprezintă mai întâi întregul nostru Univers, apoi o limită ce trebuie mereu testată, devin obstacole în drumul de-a maturitatea, apoi sfătuitori de nădejde şi uneori, din păcate, regretul de a nu ne fi mărturisit iubirea cât încă aveam cui …

Şi ar trebui să nu uităm că inversarea rolurilor face parte dintotdeauna din legile omeneşti: părinţii poartă de grijă copiiilor cât aceştia sunt „mici” pentru ca apoi, copiii, dacă este nevoie, să poarte de grijă părinţilor. Şi asta nu ar trebui să fie o obligaţie, o datorie morală impusă de ce spun cutumele, ci să fie o dorinţă izvorâtă din inimă. Este adevărat că uneori drumul înţelegerii, acceptării şi poate al iertării părinţilor este anevoios. Însă nu pe ei trebuie să îi înţelegem, acceptăm ori iertăm. Ci pe noi. Acceptarea mai ales, e de cele mai multe ori drumul cu cele mai dureroase obstacole.

Mi-aş dori să nu uităm un lucru, fie că vom fi sau nu vreodată părinţi: fiindu-ne mamă şi tată, cu tot ce s-au priceput şi au putut ei să fie, părinţii noştri au dat dovadă de altruismul suprem. Căci niciodată nu eşti atât de preocupat, emoţionat, împins la limită, exaspera(n)t, temător, rupt în bucăţi pentru binele altei fiinţe ca atunci când o viaţă este zămislită din suflarea ta.

Şi cu acest gând în minte, să ne uităm către părinţii noştri cu aceeaşi dragoste pe care ei ne-au purtat-o. Şi mai ales, să ne aducem aminte că sunt încă în viaţă, că au nevoie de noi şi că de multe ori fericirea lor este la capătul telefonului ori al unui drum de câteva ore către unde ne aşteaptă!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 11/10/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: