Un om cu întrebări

Fără voi

Cred că nu există în om o trăsătură mai … sadică decât auto-condamnarea. Poate că începe cu analizarea unor evenimente care nu se mai pot schimba în vreun fel.

Ori cu despicarea în şase sute şaisprezece părţi a ceea ce a fost, dimpreună cu ceea ce ar fi putut să fie … Sau poate cu smulsul părului din cap pentru ceea ce am spus ori am făcut. Doamne, câtă energie (a se citi draci) irosim cu demersul ăsta !!! Nu că l-am putea preveni ori combate în vreun fel! Natura umană – aşa cum am văzut-o eu în înfăţişarea semenilor mei, are darul de a se pedepsi în cele mai neînchipuite moduri. Dar ce bat eu câmpii aici cu semenii?

Mie, mie mi-e chin şi foc să mă gândesc la cele ce au trecut! La cele care s-au terminat cu lacrimi, dezamăgire şi cu atâta furie încât până şi simpla amintire a unor cuvinte îmi face rău!

Raging bull! Da, uneori asta sunt ! Nu, nu am ajuns la nicio stare de echilibru interior, la niciun zen, la nicio maturitate, nici acum, după 35 de ani de hoinărit prin viaţa asta!

Însă toată furia, ori jelania, ori tristeţea adâncă, ei bine, toate, sunt provocate de vină. De auto-condamnare. De ideea că totul s-a întâmplat aşa pentru că undeva pe parcurs eu am făcut ceva greşit, am spus ceva ce nu trebuia … Este adevărat că în multe situaţii, acel “ce nu trebuia” reprezenta ceea ce gândeam, ori lucruri de care mă temeam. Uneori sub forma unor concluzii bazate pe fine observaţii, alteori expresia unor anticipări apocaliptice – ştii, genul ăla de “e prea frumos ca să fie adevărat”, toate astea n-au făcut decât să grăbească un sfârşit.

Spun “să grăbească” pentru că undeva în adâncul creţului minţii mele am uneori convingerea că ceea ce este menit să nu dureze, se va sfârşi inevitabil, singura variaţie fiind, de la caz la caz, eforturile de a ţine … pacientul în viaţă, precum şi intervenţiile, diferite între ele, din sala de operaţie ori din afara ei: de câte suturi ai nevoie pentru închiderea operaţiei pe inimă ori de câte exerciţii de refacere şi de cât timp va avea nevoie creierul tău pentru a avea din nou încredere din nou în altă fiinţă umană … Privind în urmă, uneori cu mânie, alteori cu o pânză de seninătate pe chip, singurul lucru pe care l-au avut în comun toate … durerile mele a fost încrâncenarea cu care m-am condamnat. Păi nimeni nu m-a silit să îmi las jos scutul şi să spun unor oameni pe care îi credeam prieteni, ce se întâmplă în capul sau în sufletul meu. Oameni care au găsit în asta un subiect taman bun de dezbătut cu alţii. Oamenii cărora le-am încredinţat secrete pe care mai apoi le-au “difuzat” şi altora. Şi aici tot eu sunt unicul vinovat. Uit că unii dintre cei pe care îi aveam în jur, nu vor înţelege niciodată că eu sunt un om cu frământări. Cu întrebări. Multe, dese şi uneori fără sens. Dacă ar fi să enunţ principala caracteristică a firii mele, aceasta ar fi: îmi pun mereu întrebări. Asta mă costă destul de scump … o viaţă cu puţine întrebări ar însemna mai multă mulţumire … o trăire cu mai puţină vedere a ceea ce stă dincolo de firea imediată a lucrurilor ar fi poate o călătorie pătrunsă de simț şi nu de gând. Însă eu sunt de vină … Oamenii îi tratează pe cei diferiţi de ei în acelaşi fel, din cele mai vechi timpuri: îi îndepărtează ori îi distrug. Iar în epoca modernă distrugerea încrederii în oameni înseamnă, pentru mine cel puţin, distrugerea sufletului. Şi doar eu sunt vinovată …

N-am învăţat nimic din toţi anii pe care îi port. Să mă feresc. Să mă cenzurez. Să mă prefac. Să mă ascund. De orice potenţială ameninţare. La fel cum nu am învăţat ca în iubire să încetez să îmi neglijez vocea interioară. Poate o ştii şi tu: aia care îţi spune, din spatele urechii, că niciodată nu trebuie să porți ochelari de cal. Ori să orbeşti în mod voit. Să crezi că totul e frumos.

La fel cum nici nu e bine să cauţi fără încetare în cei de lângă tine sufletele pereche atât de luate în râs în ultimii ani …. Ele există cu adevărat, însă nu pentru toţi, ci doar pentru câţiva … aleşi, norocoşi. Şi când am lăsat pe lemnul unui birou bătăi istovitoare de inimă, ore târzii în obsesia de a termina TO DO LIST-ul ori am așezat la vedere încrederea că oamenii sunt apropiaţi de cei cu care îşi petrec atât din viaţă, atunci când … m-am ars, a fost tot numai şi numai din vina mea. Dintr-o vedere eronată, auto impusă, care a făcut din locurile prin care am trecut mai mult decât locul unde vii să câştigi un salariu şi atât. Nu, nu-s o carieristă ratată care îşi plânge de milă. Sunt un om care, după 99 de poticneli, înjughieri, dezamăgiri, speranţe deşarte, închipuiri, naivitate, încredere oarbă , dacă are norocul să întâlnească un om … cu mintea şi sufletul laolaltă, se încăpăţânează să creadă că 1 la 99 reprezintă o proporţie echitabilă pentru vremea în care trăim …

Ştiu că nu e nimic deosebit în cele scrise mai sus. Există atâţia alţi oameni care trec prin asta, chiar de mai multe ori în viaţă. Şi pe ei nu îi auzi mieunându-se pe bloguri:)

Oare câţi dintre aceştia se înfurie pe ei înşişi cu o manie dincolo de cuvinte? Câţi îşi plâng vorbele spuse, îngenunchiaţi prin vreun ungher? Câţi oameni se consideră cu adevărat pe ei înşişi vinovaţi de “micile” drame şi se înfierează pentru deznodământul marilor tragedii din viaţa lor?

Toţi? Puţini? Niciunul? Contează pentru altcineva în afară de ei?

Nu mi-e teamă să recunosc că la unele întâmplări mă voi uita în urmă mereu cu mânie. Nemăsurată, nefiltrată furie!

Că voi plânge cu sughiţuri ori de câte îmi voi aminti vorbe pe care le-am spus, gesturi pe care le am făcut. Făcute de mine, un om fără pic de raţiune, fără nimic sfânt ori fără pic de dragoste faţă de el ori față de alţi oameni!

Nu mi-e ruşine să recunosc că mi-aş lăsa trupul torturat de dimineața până seara doar ca să pot retrăi anumite clipe, ore, săptămâni în care aş face lucrurile altfel. Nu voi fugi niciodată de cea care a spus ori făcut atâtea, însă mereu voi avea dreptul să simt faţă de ea acelaşi amestec pe care îl simt acum: furie, recunoştinţă, compasiune, dragoste, dispreţ, toleranță şi atâtea altele, aşa cum numai un om … cu întrebări poate să simtă.

Am auzit de atâtea ori că trebuie să faci pace cu trecutul tău, că trebuie să fii în armonie cu eul, că trebuie să te ierţi pe tine, așa cum ai fost …

Nu sunt capabilă de toate astea. Cel puţin nu încă. Însă pot ceva care mă îndeamnă să o iau de la capăt, iar şi iar şi iar:

Să îmi plâng de milă
Să mă întreb de sute de ori “de ce? de ce eu? de ce aşa? de ce acum?”

Să îmi jur că niciodată nu voi mai face asta

Să rememorez fiecare vorbă ori gest însemnat din ceea ce am trăit

Să mă ridic de jos cu fiecare gând ce șoptește că a fost bine şi al meu

Să înţeleg că tot ce mi-e dat nu ar putea fi alfel

Să mă bucur că eu am trecut prin asta

Să învăţ ce mi-era menit, despre mine şi despre ceilalţi

Să trăiesc în prezent cu inima în cârje, însă cu spatele drept

Să privesc spre viitor cu o nouă speranţă

Iar vouă, tuturor celor care mi-aţi fost îngeri ori călăi, mătase ori doliu, ploaie ori tobogan, nu aş avea ce altceva să vă spun decât … MULŢUMESC!

Fără voi, eu nu aș (mai) fi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 18/08/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: