Un om cu întrebări

Mulțumesc, maestre!

De-a lungul vieţii am întâlnit tot felul de oameni. Din cei care m-au călcat în picioare sau din aceia ce mi-au înălţat sufletul mai presus de cuvinte. Am învăţat tot cu trecerea timpului să nu mai reacţionez sub imperiul impulsului de moment şi să înţeleg că toate trec. Chiar şi stările mele cele mai depresive, durerile cele mai terifiante ori spaimele cele mai exagerate. Cu mult chin, cu multe întrebări în lacrimi şi cu multe repetiţii ale lui “niciodată nu voi mai permite să mi se întâmple una ca asta” am învăţat să nu mai cred uşor în oameni. În urmă cu 4 ani, 1 an ori 4 luni, dacă cineva mi-ar fi spus, stai, cum era … ceva cu “dulcea durere a realizării faptului că asta ar fi putut fi viaţa mea dacă aş fi ştiut că asta îmi trebuie”, dacă cineva m-ar fi făcut să simt că mi-am găsit “kinder spirit” pentru ca apoi, cu atâta uşurinţă şi grabă să mă înlocuiască cu una mai tânără, mai frumoasă şi atât … acum aş fi fost … un dezastru. Aş fi rememorat discuţiile avute, mi-aş fi amintit de parfumul lui, de privirea pătrunzătoare, de răsuflarea din timpul săruturilor. Aş fi petrecut fiecare clipă într-un oftat continuu întrebându-mă unde am greşit. M-aş fi învinovăţit pentru firea supra-analitică ori pentru sufletul prea pe masă, prea “din topor”. Mi-aş fi spus că nu merit să fiu fericită, din moment ce par să îi alung pe toţi cei pe care îi iubesc. Mi-aş fi petrecut clipele de dinaintea somnului plângând pentru ce am avut şi nu mai am, pentru ce am simţit şi el nu mai simte. M-aş fi uitat în oglindă plină de ură ori milă, văzându-mă mică, urâtă, proastă.

Asta ar fi fost atunci. Astăzi ascult ce se vorbeşte în preajma mea, studiez radierea de pe chip, intuiesc subtilităţile din spatele cuvintelor, prevăd înfăţişarea camerei de hotel unde cei doi se vor întâlni. Le văd şi aud pe toate şi capul nu mi se mai înfierbântă. Gâtul nu mi se mai umple de lacrimi. Sufletul nu mă mai înţeapă. De ce? Pentru că din toţi oamenii care m-au rănit, lovit, îngenunchiat, dezamăgit, înjunghiat, vrăjit, de-a lungul vieţii mele, fie cu voia mea sau fără ea, tu eşti maestrul absolut! Şi ştiu că lucrurile în lumea celor ca tine sunt limitate la câteva idei fixe: 1. Fii mereu imprevizibil, astfel încât nimeni să nu te cunoască vreodată cu adevărat; de ce? oamenii care te cunosc te pot răni, îţi poţi “lua” ceea ce ştiu că îndrăgeşti, că iubeşti, că speri 2. Încearcă mereu şi dacă “pică”, atunci foloseşte-te de asta atât cât ţine, cât nu e complicat, cât nu te supra-solicită, în vreun fel; de ce? pentru că viaţa e prea scurtă ca să nu profiţi de mai multe … oportunităţi. Că e păcat să te legi ca boul doar de o fiinţă, când mai sunt atâţia … nuri în jur de gustat
3. Poartă-te cu toţi la fel de urât; nu îi diferenţia doar pentru că par să se potrivească ori să îţi fi ajuns la suflet; de ce? inevitabil, când te porţi corect cu cineva, veţi ajunge să “dezvoltaţi” o relaţie, poate îţi va arăta şi sufletul; poate te vei simţi îndemnat să faci la fel, ori asta nu se poate, pentru că … vezi vulnerabilitatea de la punctul 1 Ce m-ai învăţat într-un timp atât de scurt nu sunt lucrurile pe care le crezi tu … să urăsc “concurenţa”, să îmi provoci o “reacţie”, să dansez după muzica dictată de tine, să nu mă mai … leg de oameni. Mi-ai readus aminte, ce-i drept, de cât de mici sunt unii oameni, de cât de puţin merită şi de cât de singuri trebuie să se simtă în lumea lor. Cel mai important lucru pe care mi l-ai transmis este cât de … adevărată sunt eu. Cât de palpabilă, aşa jalnică cum poate îţi par, dornică de iubire din cea mare, de conectare adevărată cu oamenii din jurul meu, trăind cu pasiune, nu cu reprimare, fiecare clipă, fie neagră şi amară, fie albă şi cremoasă. Mi-ai amintit că sunt una singură, că singură am “crescut” până la a nu mă mai învinovăţi astăzi pentru ochii alunecoşi şi lipsa ta de consecvenţă.

Mi-ai amintit că niciodată nu mă mobilizez mai bine, după ce îmi ling rănile, evident, decât după o mare, mare dezamăgire din partea cuiva pentru care am simţit enorm. Mi-ai adus aminte că am trecut prin foc şi pară şi “I’m still standing” …

M-ai învăţat încă o dată că cine nu rămâne aici, aproape de mine, este pentru că nu merită. Îţi mulţumesc, maestre, pentru toate aceste lecţii şi reamintiri! Îţi doresc ca într-o zi, fie mai curând ori mai spre finalul vieţii tale de aici, să îţi aminteşti că eu am trăit după deviza de mai jos şi nu am regretat asta o clipă:

“Be Yourself. Everyone Else Is Already Taken”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 25/06/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: