Un om cu întrebări

Liniștea de-o clipă

Mă uit de jur împrejur şi doar atât. Nu supra-analizez gesturile celor de lângă mine, nu mă gândesc la ziua de mâine sau la luna viitoare. Nici la grijile de zi cu zi, nici la facturi, nici la serviciu, nici la tot ce mai am de împlinit şi de luptat. Din cei 15 ani plecaţi la București, doar de două ori nu am fost acasă de sărbători. Mama spune mereu că putem face ce vrem, putem umbla prin lume fără a-i da vreo socoteală, însă la mesele de Paşte şi de Crăciun e musai să fim cu toţii acasă. Timp de mai mulţi ani am avut în cap o idee foarte absurdă despre cum trebuie să decurgă sărbătorile în familie.

Am vânat himere şi mi-am dorit ca lucrurile să fie întocmai ca în imaginaţia mea, uitând că esenţa familiei constă în diversitate în unitate. Suntem rodul aceleiaşi producţii genetice, cu ramificaţii asemănătoare, influenţe întâmplătoare sau nu şi cu amprente ale propriilor făuriri. Şi totuşi suntem atât de diferiţi. În aşteptări, în drumul pe care îl parcurgem. Uitându-mă în jurul meu îmi dau seama că şi în cazul familiei este o chestiune de alegere, la fel ca în toate celelalte aspecte ale vieţii. Alegi să te chinui sau să fii fericit. Să rememorezi, privindu-ţi părinţii, clipe dureroase sau să te uiţi spre ei cu recunoştinţă că te-au dat lumii în cea mai bună formă pe care au ştiut-o ei. Să îţi aduci aminte de tine în forma aia complexată, din capul tău: bună de nimic, prea proastă, prea săracă, prea urâtă, prea neputincioasă sau să te priveşti cu detaşare, zâmbind mândru în colţul gurii pentru cât de departe ai ajuns, judecând de unde ai plecat. La startul unei curse cu obstacole, atleţii pleacă din poziţii diferite. Oamenii înzestraţi a priori, să zicem, fie intelectual, fie emoţional, fie material, vor pleca în drumul vieţii de pe o poziţie privilegiată. Cei ce au lipsuri, dureri de orice fel ori o viaţă interioară intensă şi contradictorie, vor fi mereu mult mai în spate.

Frumuseţea vieţii poate părea în primă instanţă să reuşeşti nu doar să îi ajungi, ci să îi depăşeşti pe cei din plecați din pozițiile privilegiate. Şi aşteptările pe care cei dragi le au de la tine, alături de presiunea pe care singur ţi-o aşezi pe umeri: trebuie să fiu mai bun, mai inteligent, mai spiritual, mai descurcăreţ decât toţi cei dinaintea mea, decât toţi cei din neamul meu, îţi pot arde esenţa spiritului într-o flacără inutilă. Căci undeva, pe drum, îţi dai seama că tot ceea ce credeai că ai nevoie pentru a te simţi împlinit, important, fericit, iubit, nu venea deloc din factori externi, fie ei aşteptări, comparaţii sau standarde auto-impuse. Ci din ceva mult mai greu de pătruns: înlăuntrul tău. Acolo lucrurile nu se aşază uşor. Acolo e un foc turbat cu care încerci să ţii la distanţă unul din cei doi lupi care îţi macină mereu mintea. Pe cel care care vrea să te doboare, să îţi spună că niciodată nu vei fi îndeajuns …

Prima treaptă a scării pe care exersezi echilibristica vieţii ţi-e făurită de părinţi. Şi uneori e greu. E greu poate să nu îi cerţi, să nu îi acuzi ori să îi ierţi că nu au putut, ştiut sau vrut mai bine. Însă uiţi prin asta că şi ei, la rândul lor, au fost copii asemeni ţie. Şi că şi lor părinţii le-au dat ce au putut, ştiut sau vrut. Mă uit la părinţii mei şi pentru prima oară totul, totul capătă sens: înţeleg că nu m-aş fi putut naşte în altă familie, că drumul meu nu ar fi putut fi altul şi că eu nu aş putea fi altfel. Că nu am niciun drept să mă întreb sau să cercetez. Sau să renunţ. Mama mi-a spus astăzi în bucătărie, când i-am spus că de la ea am moştenit voinţa asta de a nu mă lăsa niciodată învinsă, că nu există niciun lucru pe lume fără rezolvare, că nu există “nu pot”. Am mai auzit-o spunând această ultimă replică, însă acum am înţeles-o pentru prima dată. Ceea ce am considerat mulţi ani o pedeapsă – amestecarea contradictorie a genelor lor cu firea mea de nestăvilit, mi-a apărut astăzi ca soluţia la misterul întregii mele esenţe: cea mai mare provocare a omului este nu să se recunoască drept copilul familiei lui, ci să se mândrească cu asta, să îşi tragă seva întregii sale existențe din asta, să ia de acolo doar ce e bun și să prefacă tot ce doare. Şi sub nicio formă, niciodată, să nu se schimbe. Să se modeleze, să se adapteze, să se “îmbunătăţească”, sigur. Însă să devină altcineva, niciodată ! Altcineva decât se vede el, omul, pe sine, niciodată ! Ştiu atât de mulţi oameni pe care copilăria pare să îi fi aruncat în condiţia de “ratat”. Şi nu, nu vorbesc despre copiii instituţionalizaţi, de copii traumatizaţi în aşa hal încât nu îi poţi numi “oameni” pe cei care i-au nenoricit … nu am suficiente cunoştinţe de psihologie ori sociologie pentru a avea dreptul să îmi dau cu părerea.

Vorbesc despre oamenii care vor alege calea uşoară: aceea de a găsi vinovaţi pentru direcţia vieţii lor, pentru teama de a risca, de a se implica, de a se lupta, pentru lipsa de decizie asupra propriului destin. Vorbesc despre cei care vor arăta cu degetul spre proprii părinţi uitând că fără toate experienţele înlesnite de ei, mai blânde ori mai dure, ei nu ar fi ceea ce sunt azi: nişte supravieţuitori, nişte suflete generoase, nişte părinţi extraordinari ori nişte profesionişti excelenţi. Aşa că, pentru prima dată, m-am bucurat de zilele astea exact aşa cum au fost: fără să mă uit în trecut, fără să supra-analizez prezentul, fără să anticipez viitorul. Şi aşa am trăit … clipe frumoase, simţite altfel. Pentru toţi cei care cred că au ceva de împărţit, rezolvat, concluzionat, răzbunat, cu proprii părinţi, un îndemn: aşezaţi-vă în faţa oglinzii propriului suflet, închideţi ochii şi rememoraţi tot ce doare. Şi apoi tot ce râde. Din devenirea voastră ca oameni mari. Conflictele vor exista poate mereu, greutăţile vor veni şi de acum înainte, bucuriile vor fi mai mari sau mai mici. Însă niciodată nu veţi putea merge mai departe până nu găsiţi liniştea de-o clipă: aceea de a fi înţeles de ce a durut, de ce a fost greu. Demersul acesta nu îl faceţi pentru părinţii voştri, ci pentru voi: nu puteţi fi cu adevărat oameni liberi până ce nu veţi fi înţeles ce e cu voi. Cine sunteţi, ai cui sunteţi, de ce sunteţi aşa şi cum puteţi fi ce vă doriţi.

Liniştea de-o clipă reprezintă de fapt setarea unui nou curs al vieţii interioare, al celei în care nu sunteţi rataţi sau victime. Înseamnă setarea coordonatelor spre găsirea voastră: liberi, frumoşi, entuziaşti, luptători, generoşi, buni, învingători.

Lumină să vă fie cugetul şi inima!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: