Un om cu întrebări

Cunoaște și înțelege

Oamenii îşi petrec majoritatea vieţii căutându-şi acel “perfect someone”. Şi nu iubirea este musai calea prin care găsesc ceea ce caută. “Perfect one” trebuie să fie acea persoană care vrea să ne cunoască şi să ne înţeleagă cu adevărat. Cineva care să ne cunoască înseamnă cineva dispus să treacă dincolo de toate jocurile umbră-lumină pe care ni le definim ca mecanism de apărare. Să ne înţeleagă înseamnă cineva care să ne accepte cu cele mai negre unghere, pe care în majoritatea timpului le încuiem de văzul lumii cu cheia auto-controlului.

Şi cele două demesuri sunt uneori ale naibii de grele. Pentru că într-o lume în care dorinţele se schimbă de la o oră la alta, răbdarea este o virtute pe care din ce în ce mai puţini oameni o au. Şi dacă vrei să cunoşti cu adevărat pe cineva îţi trebuie înainte de orice răbdare. Să îl asculţi. Să îi fii alături. Să înţelegi de ce i se scurg lacrimi pe obraz în timp ce zâmbeşte. De ce atunci când îţi povesteşte lucruri care îl fac să sufere nu te priveşte în ochi. De ce atunci când îi este dor de tine spune glume ce n-au legătură cu discuţia de la care aţi pornit. Şi răbdarea nu este o calitate a oamenilor din acest secol, căci vrem totul acum. Vrem slujba, casa căsnicia, copiii, echipa, prietenii pe care îi visăm din copilărie, chiar acum. Şi e bine să vrei. Să munceşti pentru asta. Progresul aparţine celor care doresc, visează, înfăptuiesc. Dar nu despre progres, profit şi capital de imagine este vorba aici. Ci despre oameni, despre suflete. Şi în demersul ăsta, răbdarea este un imperativ. Oricât de lung şi anevoios îţi pare drumul cunoaşterii cuiva, nu te grăbi, nu te descuraja şi nu fugi. Dacă dintr-o sută de oameni pe care îi cunoşti, nouăzeci şi nouă te vor răni şi doar unul va merita efortul, crede-mă, acel al o sutelea va compensa prin excelenţă tot ceea ce restul va batjocori, umili, înjunghia sau uita despre ceea ce tu reprezinţi cu adevărat!

Cât despre înţelegere sau acceptare, nici aici lucrurile nu sunt simple … Îmi este destul de clar că fără respectarea unor reguli, societatea ar fi un haos. Şi încercăm mai mereu să acţionăm conform unor standarde dictate de autorităţi investite de-a lungul timpului cu puterea de încadrare într-o categorie sau alta – “om corect”, “om cinstit”, “om bun” sau dimpotrivă “om imoral”, “om al dracului”, “om fără scrupule”. Şi atunci când nu suntem ceea ce părinţii, biserica, codul etic, profesorii, şefii, ori alţii spun că ar trebui să fim, ne simţim diferiţi. Şi ne place să fim diferiţi. Deseori alegem singuri-singurei calea asta, nu dintr-o rebeliune adolescentină, ce inevitabil va trece, ci pentru că aşa ne simţim. Este ceva ce nu putem controla. Însă să fii diferit înseamnă de multe ori să nu fii acceptat. Şi de aici ungherele. Încuierea a tot ceea ce este îndeobşte considerat nepotrivit în camere ferite de ochii celor mulţi. De aici jocul de-a “sunt ceea ce vor alţii când sunt cu ei, când sunt singur, doar atunci sunt eu. Sau când sunt cu cei care mă primesc aşa cum sunt”. Aici nu am niciun răspuns … după 35 de ani de preumblare pe acest pământ, nu ştiu cum e mai bine pentru cei din jurul meu.
Ştiu că în toate trebuie un echilibru, însă nu ar trebui să transformăm acest echilibru într-un şir nesfârşit de compromisuri. “Cine te place, te place şi aşa”. Adevărat. Dar ca să te placă, trebuie să te cunoască şi aşa intrăm în acelaşi cerc vicios. Şi atunci? Atunci poate că ar fi bine să ne amintim că aici avem o singură viaţă. Poate vor veni şi altele, în alte părţi, însă eu nu ştiu asta. Aşa că atâta timp cât respect principiul “libertatea mea se termină unde începe libertatea celorlalţi”, nu ar trebui să trăiesc cu teama neacceptării de către ceilalţi. Şi mai e un aspect. Mi se pare că atunci când nu îţi mai pasă de ce spun ceilalţi, cei care nu te cunosc, cei care nu contează, lucrurile par să se aşeze. Atunci când îţi eşti căpitanul propriei corăbii, corabie pe care o numeşti “viaţa mea”, fără să îţi construieşti această viaţă în funcţie de ceilalţi, rişti mult mai puţin să fii dezamăgit și nefericit. Să te dai cu capul de pereţii regretului că nu ai făcut ce îţi spunea intuiţia. Singurii pasageri de al cărui destin eşti responsabil, atunci când este cazul, sunt, pentru scurt timp, proprii copii. Şi atunci, oricât de învolburate ar fi apele pe care navighezi, cu siguranţă vei avea grijă să îi pui la adăpost pe ei înainte de orice.

Nu am crezut niciodată 100% în “asta sunt eu, cui nu-i place, n-are decât”. Însă nu cred nici în prefăcătorie, în mutilarea propriei esenţe pentru a fi pe placul celor din jur. Nu cred că în scurta viaţă pe care o avem ar trebui să dansăm după cum ne cântă alţii. Şi nici să ni se hotărască întreg tărâmul sufletesc în urma primirii unui telefon de “ce mai faci”. Acceptarea a ceea ce suntem, cu rele şi bune, este ceva ce ar trebui să facem noi înşine, înainte de toţi ceilalţi. Cum poţi cere cuiva să te accepte, dacă tu nu te accepţi aşa cum eşti? Cu trecut şi patimi, cu momentele tale de “fucked up” sau cu emoţionantele momente când ajutorul dat unui om i-a schimbat viaţa pentru totdeauna? Cum te accepţi, asta e o altă poveste. Al cărei tâlc încă încerc să îl desluşesc. Şi al cărei sfârşit nu îl cunosc. Ştiu că aş vrea să se termine aşa: “şi după ce s-a cunoscut pe sine, s-a iertat pe sine. Şi-a iertat toate îndrăznelile ori neputinţele, şi-a îmbrăţişat toate năzuinţele şi toate ascunzişurile, şi-a salvat propriul viitor şi cu el propriul suflet”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 16/03/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: