Un om cu întrebări

Despre 8 martie, criza vârstei mijlocii şi alte analize

Recunosc, textul ăsta arăta iniţial altfel. Mult mai analitic, mai grav, mai … depresiv, cum ar zice o Mihaelă de-a mea. Cred că de la nevralgia care mă chinuie de 3 zile … Nevralgia-i tot aicea, eu însă am decis să schimb tonul scriiturii. Aşa că hai să îl păstrez autentic, însă un pic mai (auto) ironic. Ce am eu de împărţit cu 8 martie? Nimic, Doamne iartă-mă ! Doar că nu simt că trebuie să mă serbez în ziua asta cu exagerări … Nu mă simt femeie, conform anumitor standarde … Îmi lipsesc vizitele la Spa, manichiura impecabilă, orele petrecute la shopping ori discuţiile interminabile la telefon cu prietene pe care oricum le văd câte 5 ore pe zi. Nu am timp pentru mine, adică din ăla în care să plec câte un week-end în creierii munţilor, fără copil, bărbat sau facturi … Ştiu că nu astea definesc o femeie, vorbesc doar despre standardele după care unele instituţii, reviste ori trend-setter-i stabilesc apartenenţa la categoria “femeie adevărată”. Când spun femeie, eu mă gândesc la mama. Da, ştiu că 8 martie e Ziua Internaţională a Femeii şi nu a Mamei, care se sărbătoreşte, parcă, pe 1 mai.

Mama este femeia vieţii mele. La 50 şi un pic de ani, faţa ei e mai catifelată, după o viaţă de îngrijire cu “Apidermin” decât a multora de 40 care şi-au aplicat măşti şi creme de sute de euro de pe la 20 de ani. Nu, nu am nimic cu femeile care fac asta. Subliniez doar eficienţa unei creme subapreciate, atunci când e folosită consecvent şi corect. Mama nu este doar femeie, e şi bărbat şi tunet şi furtună şi reparator de orice şi croitor şi bonă şi medic şi terapeut şi copac înflorit. Mama e de toate. Să ne înţelegem, mama mea nu este figura blândă şi mieroasă din unele scriituri literare … Este o femeie dârză, curajoasă, care spune tot ce gândeşte, fie că eşti sau nu pregătit pentru asta:) Şi are, Doamne, un talent de a-şi combina câte o eşarfă care nu spune nimic cu o ţinută aparent anostă de obţine un efect ce mă lasă cu gura căscată. Eu n-am moştenit asta de la ea. Eu îs din topor. Mama găteşte în doi-timpi şi trei mişcări, face nişte dulciuri de ai mânca şi dacă te-ar omorî diabetul, are pata pusă pe curăţenie de parcă ar veni “Sanepidul” în inspecţie în fiecare zi. Ce îi lipseşte mamei? Câteva lucruri … însă până la vârsta asta le ştie şi ea, iar eu, din poziţia mea de “adult responsabil” m-am hotărât să încetez cu reproşurile şi învinuirile că oricum nu o mai schimbă nimeni şi nimic acum. Şi closure-ul ăsta nu mi-ar oferi pacea pe care o caută înlăuntrul meu, ci doar i-ar provoca ei o suferinţă total inutilă. Creierii mei sunt varză nu din pricina ei. Am „naturelu’ simţitor” şi gata. Mama are ceva ce, din fericire, mi-a transmis şi mie, întâiul născut: determinarea de a nu te lăsa doborât niciodată, de nimic! Aşadar, 8 martie, Ziua Femeii. Eu îs om, că femeia nu-i ca omu’, cum bine zicea un anonim, parcă:)

Nu puteam să îmi dezamăgesc moştenirea şi să fiu prea departe de mama, cu tot cu stilul ţucahara smulsă în care îmi trăiesc viaţa, mereu în contra-timp, mereu încercând să le fac pe toate bine. Ce rămâne în urma acestei alergături, ei bine, nu ne cunoaştem atât de bine încât să vă arăt poze cu mine după 4 ore chinuite de somn. Ideea este că femeia trebuie să se serbeze ea pe ea însăşi, înainte de orice. Că e uneori acră, obosită, întoarsă pe dos, schimbătoare, e adevărat, însă cei de lângă ea, care îi cunosc apucăturile, ar trebui în acele momente să îşi amintească doar că aceeaşi femeie este şi veselă, săritoare, capabilă de multe eforturi, partener de cursă lungă, frenezie pe arcuri ori poezie în mişcare. Cât despre criza vârstei mijlocii, o fabulaţie am auzit, e doar o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, în care îţi faci un bilanţ. A ceea ce eşti în lumea asta mare. A ceea ce însemni pentru tine. Pentru ceilalţi. A drumului pe care te afli. O analiză a distanţei parcurse faţă de plecare sau faţă de destinaţie. Şi cele mai insistente întrebări care mă agasează pe mine de ceva vreme ar fi astea: este ăsta drumul pe care vreau să (mai) fiu? Sigur este bine pe poteca asta ori doar mă amăgesc bizuindu-mă pe dorinţe de acum 20 de ani? Eu clar nu mai sunt la fel cu cea de acum 20 de ani. M-am modelat, am lăsat râurile care mi-au curs pe sub poduri să şlefuiască diferit pietrele cele mai durabile ale esenţei mele. Este ca şi cum pun în strecurătoarea aia a mea albastră toată supa gătită până la 35 de ani şi încerc să văd ce trece dincolo de găurile strecurătorii şi ce nu. Ştiu ce ar trebui să treacă şi ce ar trebui să rămână în strecurătoare, din punctul de vedere al dimensiunii legumelor din supă. Uneori, însă, dacă te uiţi cu atenţie, îţi poţi da seama ori că trebuie găuri mai mari:), ori că ar trebui să pasezi cartofii şi morcovii ăia, că e important să treacă prin strecurătoare. Ce s-o mai lungesc? Criză, ne-criză, n-are nicio legătură cu vârsta, eu mi-am adresat întrebări de tipul asta încă de pe la 14-15 ani. Noroc că am apucat 30 de ani, altfel aia ar fi putut fi considerată criză vârstei mijlocii.

În altă dezordine de idei, întâlnirea recentă cu cea mai bună prietenă din liceu, C., după o absenţă de vreo 15 ani, mi-a ştampilat pe minte ceva ce intuiam şi în ceilalţi, însă niciodată nu am avut curajul să ingerez ca atare. A zis C. aşa: datoria ta în viaţă este să fii tu fericită. Contextul era tot legat de rătăcirea mea în „meandrele concretului” şi adăugirile au fost: de fericirea ta depinde fericirea celorlalţi, dacă uneori îi răneşti pe alţii, o să te doară, o să îi doară şi pe ei, e adevărat, însă asta e. Oricât de facil ar suna asta, nu e. C. nu este superficială, ori nepăsătoare. Lucrurile pe care mi le-a spus, din postura cuiva care m-a cunoscut foarte bine la un moment dat, sunt concluzii la care a ajuns, presupun eu, după lupte de acceptare înlăuntrul ei, a anumitor lucruri. Doar nu degeaba ne-am purtat drumurile împreună în timpul liceului. Ce e diferit la mine faţă de acum 20 de ani? Păi, foarte puţine kilograme în plus şi pe alea le ascund bine pe burtă, pe sub haine:) Un singur lucru, esenţial.

Acum am curaj. Am curaj să nu mă las devorată de părerea celorlalţi, a celor care nu contează, a celor care nu mă cunosc cu adevărat, a celor care judecă fără să înţeleagă. Am curaj ca atunci când paharul demnităţii se umple de josnicia celor din jur, să arunc cu el de pereţi şi să îi trimit la toţi dracii, deşi uneori gestul e atât de neaşteptat, încât nici nu par să ştie ce i-a lovit. Am curaj să fac mişto de mărimea cu multe minusuri de la sutien:) ori de forma de pară pe care a căpătat-o corpul meu după ce l-am născut pe Alex. Am curaj să port un zâmbet aşa de încântat când mă pregătesc de lupte politice, încât nici dracu’ n-ar zice că pe dinăuntru tremur de toate angoasele lumii. Şi mai am şi altfel de curaj, pe care acum 20 de ani nici nu l-aş fi putut pronunţa în gând: curajul de a mă recunoaşte înfrântă. Însă asta nu e orice fel de înfrângere. Este aşa cum spune Coldplay: “Even if I’m loosing, doesn’t mean I’m lost”. Şi mai am un curaj: pe acela de a recunoaşte că am pierdut ceva sau pe cineva din vina mea. Şi curajul de a privi genunchii siroiţi de lacrimi ca parte din procesul de vindecare şi învăţare, şi nu ca pe apocalipsa vieţii mele interioare. Curajul de a analiza şi de a mă judeca doar atât cât mi-a aparţinut vina şi nu încă o eternitate după. Curajul de a înţelege că cei care nu mă vor în vieţile lor la fel de mult pe cât îi vreau eu, vor găsi mereu o scuză şi nu un mijloc. Curajul de a mă accepta pe mine. Nu cu totul, nu cu toate. Însă cu paşi mici şi siguri o să ajung şi acolo. În definitiv, viaţa nu se termină acum, aşa-i? Şi 15 secunde dacă va dura acceptarea împăcată a rostului meu în lume, înainte de a trece în cealaltă, mă pot considera un om fericit. Am plecat de la 8 martie şi iar am luat-o pe arătură, cum zice mama:)

Ce vindecă aşa zisă criză? Habar n-am … ştiu însă ce o înmoaie: anul ăsta am făcut poze cu Alex la grădiniţă, amintire de 8 martie. Am primit pozele şi nu pot să nu recunosc că mă trec fiori duioşi de emoţie şi căldură ori de câte ori mă uit la noi doi. Sentimentul matern este cel care potoleşte periodic apele învolburate dinlăuntru, ape ce uneori ameninţă să se reverse. Cu ce concluzii vă las? Nimic coerent, asta-i clar:) Fiţi voi înşivă, oameni buni! Femei sau bărbaţi, tineri sau bătrâni, deznădăjduiţi ori aflaţi în plin avânt! Nimeni şi nimic nu vă poate spune încotro să o luaţi, cum să trăiţi. Nu există reţete, sfaturi, ghiduri, secrete ale fericirii nemuritoare. Fiecare îşi face destinul, alegând să trăiască după cum îl îndeamnă mintea şi inima. Iar voi, femei dragi ce mâine veţi fi, poate, mai felicitate, admirate, iubite şi răsfăţate decât în alte zile, nu uitaţi: datoria voastră în viaţă este să fiţi fericite!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 07/03/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: