Un om cu întrebări

Când? Cât de multe?

 

 

 

M-am oprit din treburile de week-end pentru că cele două întrebări ce îmi frământă mintea de ceva vreme par să nu se lase până ce nu primesc răspuns … Când? Cât de multe?

Când încetezi să îţi mai pese de părerea celorlalţi şi începi să trăieşti doar prin tine?

Cât de multe trebuie să te ardă şi să te recompună ca să o iei de la capăt?

Câteva lămuriri sunt necesare, totuşi … Impactul pe care îl au părerile celorlalţi asupra ta îşi trage puterea nimicitoare nu din teama că nu vei mai fi iubit, apreciat, o dată văzut pe viu, ci pentru că niciun om de pe faţa Pământului nu va reuşi să te cunoască cu adevărat. Mulţi nici nu vor avea răbdarea necesară unui demers atât de epuizant, ci îşi vor muta cântarea la următoarea masă unde clienţii par să fie mai puţin dificili. Mai dureros decât asta este aceea că în scurta perioada în care un om sau mai mulţi îşi vor “irosi” preţiosul timp în prezenţa ta, vor avea grijă să îţi pună etichete mai repede decât un automat de preţuri de la supermarket. Ştiu asta pentru că şi eu am făcut-o. Probabil şi tu. De multe ori. Şi când am văzut cu adevărat firea omului judecat, fie mi-am dat pumni în cap pentru că deja plecase, fie i-am cerut acelui om iertare cu mâinile sufletului împreunate ca într-o rugăciune. Ce te doare atât de tare este că eticheta nu reflectă nici pe departe cine eşti tu. Şi nedreptatea asta te împiedică să nu îţi mai pese. Te simţi jignit, umilit, îngenuncheat, lovit cu levierul peste degetele mici a ceea ce ai tu mai sfânt în viaţă: sufletul ăla amărât care dintr-o incomensurabilă prostie şi încăpăţânare tot invită oameni să ia loc în sufrageria lui, crezând că aceştia vor vedea filmul proiectat şi nu propriile păreri, preconcepţii, doleanţe ori năzuinţe. Când încetezi să îţi mai pese de părerea celorlalţi? A celor mulţi, călători în viaţa ta? A celor în faţa cărora, de altfel, nu te-ai temut niciodată să spui: sunt orgolios, gelos, posesiv, egoist, însă toate în felul meu şi nu în sensul definiţiilor din DEX. Când înţeleg cei mulţi adevăratul sens a ceea ce le spui:

vorbesc mult pentru că inima mea vibrează în apropierea inimii tale; zâmbesc senin pentru că mă abţin să plâng şi pe dinafară; pot să te înşel fără să clipesc pentru că nici nu ai simţit când mi-ai călcat sufletul în picioare; ştiu să mint foarte convingător doar ca să te duc la concertul ăla la care o visezi de o viaţă; cere-mi sângele meu şi ţi-l voi da fără ezitare; uite secretul meu cel mai dureros, fă ce vrei cu el; asta îmi este cea mai mare ruşine, acum tu eşti martorul meu; iubeşte-mă sau pleacă, însă nu fii nehotărât. Când nu te mai doare părerea celorlalţi? Probabil la maturitate. Ori după o primejdie care te apropie de moarte. Ori în faţa unei revelaţii mistice. Poate niciodată, dacă nu poţi rupe gurile zăgazului în care ţi-a fost turnată vâltoarea fiinţei … Cealaltă întrebare “Cât de multe trebuie să te ardă şi să te recompună ca să o iei de la capăt?” îmi dă târcoale mai intens în ultima vreme pentru că oameni de lângă mine par să îi fi aflat răspunsul … eu încă nu îl ştiu …

Poate că abia după ce dragostea începută cu vorbe de fericire se transformă în scrum. Înainte de a ajunge scrum, însă, te poartă prin focul iadului îndoielii, a gânditului mult, prost şi fără rost, a uciderii credinţei că vei mai fi iubit vreodată aşa. Poate că abia atunci decizi să îţi împachetezi viaţade până atunci, să dai totul uitării şi să o iei de la început, în celălalt capăt al ţării sau, de ce nu, al lumii … Cât de multe? O vorbă spune că omului îi sunt date doar câte poate să îndure. Asta înseamnă doar că nu va muri din încercările la care este supus. Nu înseamnă însă că nu va renunţa, că nu va trişa, părăsind jocul ca să o ia la capăt, altfel, cu altcineva, cu un nou “eu”. Toate câte îţi ard mocnit inima, mintea şi trupul sunt parte din ceea ce devii de la o experienţă la alta. Şi ştii asta. Ştii că fără bătăile “x”, fără batjocura “y”, fără fericirea “z”, fără extazul “v”, nu te-ai fi întrupat în cel care eşti acum. Toţi vrem fericire. Adesea nu ştim să o definim, însă ne spunem că orice s-ar întâmpla, noi vom fi fericiţi. Nu contează câte vom fi nevoiţi să facem sau să lăsăm să se întâmple, noi vom fi fericiţi.

Fericirea are însă urâtul obicei de a nu dura. E o stare, nu o mobilă pe care odată cumpărată, să o poţi şterge de praf, lăcui şi păstra astfel ca nouă pentru mai mult timp. E o stare ce vine şi se duce. La fel ca depresia. La fel ca durerea de măsea ce nu îmi dă pace de câteva ore:)

Cât de multe trebuie să te ardă? Atât de multe cât să ai curajul să o iei de la capăt? Să spui: de ajuns ! şi să mergi pe alt drum? Drum ce atunci când ţi-a încolţit în minte prima dată, te-a făcut poate să izbucneşti în lacrimi? Nu e niciodată târziu să o iei de la capăt. Noul tu, crescut din jarul celui care ai fost, te va purta departe. Vei putea să îţi muţi serviciul, să îţi schimbi apropiaţii cu unii noi, să locuieşti în altă casă, să te reinventezi clipă de clipă, ceas de ceas. Să te uiţi într-o zi mândru şi împăcat spre cel care ai devenit. Şi dacă acum te afli în faţa unei astfel de decizii, nu te teme. Nici de lipsa banilor, nici de necunoscutul a ceea ce urmează, nici de durerea a ceea ce s-a terminat. La finalul vieţii vei putea spune, chiar de îţi va fi fost mai rău, că ai încercat. Şi nu vei trăi cu regretul “ce-ar fi fost dacă” ? Uitându-mă la tot ce am scris mai sus, cred că intuiesc posibile răspunsuri la ambele întrebări.

Când încetezi să îţi mai pese de părerea celorlalţi şi începi să trăieşti doar prin tine?

Atunci când vei putea cu adevărat, nicio secundă mai devreme, niciun ceas mai târziu.

Cât de multe trebuie să te ardă şi să te recompună ca să o iei de la capăt?

Atâtea cât să îţi dea puterea să dai uitării tot ce a(i) fost înainte.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 14/02/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , , , , , , , , , , , , , , , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: