Un om cu întrebări

Pentru că aşa vreau eu

– De ce mă iubeşti?

– Nu ştiu … E, hai, nu te uita aşa la mine, ca un copil dezamăgit că nu a primit o jucărie … Aş putea să îţi înşir multe motive pentru care simt pentru tine ceva ce n-am crezut că e omeneşte posibil … Însă nu vreau să fac asta. Vreau să îţi spun ce simt eu, nu ce ai fi tu fericită să auzi. Mi-ar fi uşor să inventez, am făcut-o de atâtea ori …

– Adică să mă minţi, Faust?

– Nu, să inventez nu ar însemna să mint. Ar însemna să pun în cuvintele pe care tu le aştepţi ceea ce eu simt. De minţit e uşor, este suficient să te uiţi în sufletul celuilalt, prin poarta ochilor, ca să ştii exact ce trebuie să spui. A fost o vreme când nu puteam să mint. Apoi am învăţat cum, însă nu am vrut să o fac, pentru că simţeam că m-aş minţi pe mine … În ciudata mea cruciadă de a mă păstra autentic prin simţuri şi vorbe, negam adesea că un compliment, o mărturisire meşteşugită a ceea ce femeia din faţa mea aştepta să audă, mi-ar fi asigurat intrarea şi rămânerea în patul ei, însă mai important decât atât, în gândurile ei. Să fii prezent în gândurile unei femei, tainice sau mărturisite, chiar şi mai mult de o zi, este o adevărată victorie pe care numai cei ca mine o înţeleg şi o savurează, ca pe un pahar de coniac vechi. Şi apoi am cedat. Am început să mint. Să spun ce se voia auzit de la mine. Mâncarea e delicioasă, părul tău arată foarte şic în dimineaţa asta, da, am să te sun la prânz. Minciuna nu consta în lipsa mea de credinţă în ceea ce spuneam, credeam fiecare cuvânt, ci în aceea că rosteam acele cuvinte pentru că asta se aştepta de la mine şi nu pentru că simţeam pe dinlăuntru un preaplin care să mă facă să le mărturisesc cu inima-mi cântând.

– Mă tem că nu înţeleg, Faust … Cum să fie minciuni, dacă tu credeai tot ce spuneai?

– Da, ştiu că e greu de înţeles … Le spuneam pentru că voiam să le văd pe acele femei mulţumite, mândre de ele, voiam să se simtă unice, iubite aşa cum aşteptaseră poate toată viaţa … Însă eu, pe dinlăuntrul meu, nu fremătam la rostirea acelor vorbe … Fiinţa mea nu se cutremura de splendoarea unei priviri şi nici papilele nu cântau „aleluia” la gustare unei fripturi … Am fost multă vreme imaginea pe care ceilalţi şi cu precădere femeile din viaţa mea, şi-o doreau în preajmă ….  Atât

– Iar acum?

– Acum nu ştiu …. Şi ăsta este un lucru extraordinar … Îţi ştiu fiecare geamăt atunci când ne iubim, îţi recunosc paşii când vii pe coridor, îţi simt parfumul la mult timp după ce ne despărţim … Însă nu asta mă face să simt atât de intens tot ce are legătură cu gândurile, sufletul şi trupul tău … Nici nevoia ta continuă de dovezi de iubire ori toanele care te cuprind când ţi se pare că te-am pierdut din gândurile mele … Nici măcar sentimentul că sunt un om mai bun, mai nobil ori mai puternic, nici astea nu sunt motivele pentru care simt aşa ..

– Atunci? Poţi să înşiri cu atâta uşurinţă de ce nu şi totuşi nu ştii de ce da … Mă simt pierdută … în afara ta …

– Cred că te iubesc pentru că nu trebuie să mă prefac ori să inventez. Pentru că pentru prima oară ce este înlăuntru nu trebuie aranjat, machiat, dacă vrei, pentru a putea păşi în afară …. Pentru că ştiu că mă doreşti cu aceeaşi patimă cu care te doresc eu. Pentru că fiecare por te vrea cu disperare când nu eşti lângă mine şi acelaşi por te vrea plecată atunci când mă simt prea aproape de flacără … Pentru că ştiu că indiferent de câte ori ne-am despărţi, în accesele tale de dramă, ştiu că ne vom regăsi mai vii decât înainte … Pentru că vedem culorile vieţii în acelaşi fel, în aceeaşi clipă şi minţile noastre desfac în milioane de bucăţi fiecare fior, de teamă să nu fie decât atât … Pentru că oricât de mult am fugi unul de celălalt, suntem legaţi dincolo de firescul omenesc prin nevoia de a fi noi, când suntem împreună …. Geloşi, meschini, nobili, posedaţi de prezenţa celuilalt mai presus de orice legământ … Pentru că tu eşti eu şi eu sunt tu. Pentru că acum nu mai inventez … pentru că aş vrea să scriu asta de o mie de ori pe orice tablă, pe orice plajă, pe orice perete …

Te iubesc pentru că eu vreau asta. Pentru că lângă tine, cu tine şi prin tine sunt eu, adevăratul eu …

– Ştii ceva, Faust? Şi mie mi-e preaplin cu tine

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 09/02/2015 de în DE ÎNCEPUT şi etichetată , , , .
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: