Un om cu întrebări

Pânza de păianjen

spider web small

Ileană dragă, îţi mărturisesc tristeţea, furia şi compasiunea pe care le-am simţit citind ultima ta scrisoare. Mi se pare mie că ţie îţi place să te ştii nenorocită! Să îţi distrugi orice speranţă, oricât de mică, de a fi fericită prin şi cu cineva … Numai aşa pot explica cum ai reuşit să prefaci în praf şi pulbere ceva ce a început atât de neaşteptat şi de magic. Nu te-ai putut abţine, aşa-i? Ai început să dai înţelesuri sucite vorbelor şi gesturilor omului care ţi-a oferit ochii, vocea şi mâinile sale şi, dimpreună cu ele ţi s-a arătat aşa cum doar oglinda sufletului l-a văzut …

Ai început să întorci pe toate feţele fiecare tremur pe care l-ai simţit şi setea ta de mai mult a crescut din prima zi în care ai avut un crâmpei de încredere că el e cel ales. Şi setea asta n-ai ştiut să o potoleşti cu dovezile lui necontenite de iubire … ai vrut tot, dintr-odată … Ai uitat iar să pui botniţă dulăului de îţi devorează inima şi aşa ai intrat tot mai adânc în întuneric … Eu ştiu de temerile, angoasele şi întrebările pe care le ai dintotdeauna: „dacă nu-s de ajuns cu toate ale mele ca el să mă iubească cu inima ori să mă vadă doar pe mine împrăştiind praf de stele peste părul şi dorinţele lui? Dacă vorbele acelea întrupate din dor, tot mai rare , vor rămâne într-o zi doar vorbe spuse din obişnuinţă, fără căptuşeală de sentimente pe dinăuntru?” Mă întristez când mă gândesc la fluturii aceia multicolori ce roiau în jurul inimii tale, prefăcându-te toată în cântec, zâmbet şi raze de fericire. Ştiu că s-a terminat, dar tot nu înţeleg de ce … De ce nu ţi-ai dus în temniţa cea mai de jos toate îndoielile? De ce ai lăsat absurdul „totul sau nimic” să îţi taie din aripile pe care le primisei după primele ore de încântare alături de el? De ce nu ţi-ai ucis primul gând de neîncredere în iubirea cea mare cu o săgeata de lumina din ochii lui? Ştiu ce mi-ai răspunde dacă ai fi aici, Ileana. Îţi ştiu atât de bine fiecare ungher al minţii, încât nu-i nevoie să îmi scrii un răspuns … Ştiu că el a fost cumva, apoi şi-a schimbat parcă firea … Însă asta e doar în capul tău … El nu s-a schimbat cât tu să simţi orice dovadă de iubire ca nefiind de ajuns … El ţi s-a arătat cu toate ale lui dintru început, dar tu ai fost cea care n-a mai vrut să fie prinsă într-un vârtej din care şi inima şi capul păreau să iasă bete, o beţie cu chinuri şi nu una cu zâmbete … El ţi-a stat alături, iar tu ai uitat de ce v-aţi găsit … Ai uitat să fii fericită … Ai uitat să iei doar ce ţi se oferă şi să nu ceri multul după care sufletul tău tânjeşte, însă pe care alt suflet nu îl poate da … Da, Ileană, ştiu că şi el le are pe ale lui. Şi că dorul s-a mai dus şi străfulgerarea din ochii lui părea că s-a stins … Ştiu că i s-a mai potolit din foamea de tine, însă asta pentru că aşa e firesc. Aşa trăiesc oamenii şi asta nu înseamnă că nu iubesc …

Sunt furioasă pe tine …. Glasul raţiunii, de care îl acuzi tu pe el, este de fapt al tău … tu ai început să vrei şi să te schimbi când ai văzut că nu obţii ce vrei … Da, Ilenuţă, la fel ca un copil ce nu vrea să înţeleagă ori să aibă răbdare … tu vrei ca topirea unul într-altul să nu ţină cont de nimic, să fie mereu, să fie acum. În lumea asta, însă, nu putem rătăci cu sufletul pe-o brăţară, într-o mare de extaz … din când în când, un pic de tihnă îi prinde bine spiritului, să se poată aduna, să poată respira, să îşi poată drege umbletul pentru următoarea bucată de cărare a vieţii …

Te compătimesc, draga mea prietenă, căci n-ai ştiut niciodată să te mulţumeşti cu ce îţi oferă viaţa … Ai vrut mereu ca lucrurile să fie ca tine sau deloc. Te compătimesc pentru că nu poţi scăpa de patima asta. Eşti dependentă de eterna emoţie, de nemuritorul fior şi pe astea nu le poţi respira tot timpul fără să mori … şi poate că de-aia ai şi plecat tu prima … de teamă că ai putea muri dacă ai găsi în sfârşit ceea ce cauţi de o viaţă întreagă … Acum nu mai ai niciun drept. De a regreta, de a-l pune la zid, nici măcar dreptul de a plânge nu îl mai ai. Cu atât mai puţin pe cel de a-ţi plânge de milă. Le-ai pierdut pe toate, fără drum de întoarcere, când nu ai putut închide ochii la feţele iubirii, căci ele erau altfel decât în imaginaţia ta, atât de fascinantă şi totuşi doar o biată imaginaţie …

Nu, nu aţi fi fugit în lume, da, aţi fi continuat aşa mult şi bine, nu, nu ai mai fi reînviat freamătul pe care l-ai simţit la început, da, inevitabil ar fi plecat el, mutilat pe viaţă de imensa pânză de păianjen pe care tu o numeşti iubire … Să îţi zic că ai făcut mai bine plecând înainte de a fi părăsită? Nu pot. Nu asta-i calea …. Nu poţi trăi aşa !!! Însă eu nu sunt tu şi tu nu eşti eu … tot ce poţi face acum este să te minţi că atât a fost să fie … că nu era menit să fie mai mult … o mare minciună care să te ajute să îţi ridici capul din pământ şi să poţi respira fără ca suflul ăla rece să îţi strivească coastele …. şi să ştii că ai greşit … şi să nu te mai apropii vreodată de altă inimă, atâta timp cât nu ţi-ai ferecat toţi dulăii, atât vreme cât nu ştii că nu se poate totul şi dintr-odată. Tu Ileană, spui că vrei să simţi că trăieşti, să spui ce simţi şi ce gândeşti, căci altfel te sufoci, altfel nu eşti tu … făcând tot ce te împinge focul şi nu vântul, vei putea fi mereu tu. Însă vei fi mereu şi singură. Şi alegerea între aste două lumi îţi aparţine … Scrie-mi, de vrei şi poţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la 16/01/2015 de în DE ÎNCEPUT.
Follow Un om cu întrebări on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: